Start > Ritul bizantin > Vindecarea paraliticului din Capernaum

Vindecarea paraliticului din Capernaum

22 September 2006
2,242 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină
Duminica a II-a din Post

“Și, văzând Isus credința lor, a zis paraliticului:
«Cutează, fiule, iertate îți sunt păcatele.»”
(Matei IX, 3; Marcu II,5)

Minunea săvârșită de Isus, la care Sfânta Evanghelie ne face să asistăm astăzi, o istorisesc, aproape cu aceleași cuvinte, toți cei trei evangheliști sinoptici: Matei, Marcu și Luca – ziși sinoptici pentru că toți trei ne relatează paralel aceleași fapte.

Să ne amestecăm și noi prin mulțimea ce se înghesuia la ușa casei lui Petru, din Capernaum, unde se afla Isus, mulțime dornică să-L audă pe Mântuitorul, să-I vadă semnele și minunile și să se împărtășească de binecuvântarea Lui. Să-L urmărim și noi îndeaproape săvârșind vindecarea spirituală și, apoi, vindecarea trupească, miraculoasă, a paraliticului, spre a ne duce, apoi, cu gândul, la vindecarea sufletelor paralitice.

1. Pe când Isus vestea cuvântul unei mari mulțimi de ascultători, “au venit la El aducând un paralitic, întins pe un pat”. Cuvântul paralitic spune destul. Acel nefericit își avea membrele imobilizate, fiind întru totul avizat la serviciile persoanelor din jurul său, lucru cât se poate de supărător. A avut însă norocul să întâlnească și oameni milostivi, cum erau și cei patru, care prin gestul lor nobil ne impresionează. Făcându-li-se milă, l-au dus cu patul la casa unde se afla Isus, dar, neputând răzbi prin mulțime până la El, inspirați de inventivitatea iubirii lor, recurg la o soluție ingenioasă, cu totul ieșită din comun. Pe o scară, urcă pe acoperiș, îl descoperă deasupra unde era Isus și îl coboară pe bolnav în fața lui Isus.

Două gesturi nobile ne atrag privirea: iubirea față de bolnav al celor patru inși și încrederea lor neclintită în ajutorul Domnului, gesturi ce Îl mișcă pe Isus și-L fac să intervină cu mila Sa. “Și, văzând Isus credința lor – remarcă evanghelistul -, a zis paraliticului: «Cutează, fiule, iertate îți sunt păcatele.»” Ceea ce îl face, așadar, pe Isus să-i ierte acestui nenorocit păcatele, nu e numai credința acestuia, ci și credința vie a celor ce-l aduseseră la Isus, de unde rezultă datoria ce o avem și noi, de a ajuta pe cei lipsiți, ca, pentru mila noastră, binecuvântarea lui Dumnezeu să se reverse peste nevoile lor trupești ori sufletești.

Cuvântul de iertare rostit de Isus părea însă straniu și tulburător în auzul celor de față, după cum li s-ar părea, și astăzi, multora dintre noi, deoarece în loc de vindecarea neputinței trupești ce îl țintuia la pat, paraliticul primește iertarea păcatelor. Da, pentru că misiunea cu care Fiul lui Dumnezeu a venit în lume este de a-i elibera pe oameni de paralizia păcatului. Așa a fost anunțat El de profeți și tot așa Îl arată lumii și Ioan Botezătorul: “Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan I, 29).

Fără îndoială, bolnavul își simțea toată povara păcatelor, precum și pe aceea a bolii. De câte ori, în orele tăcute ale nopții, când durerile și amărăciunea neputinței îi alungau somnul, nu-și va fi depănat în minte viața-i trecută ! Și, apăsat de mustrarea păcatelor, murmura tainic cu psalmistul: “Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea” (Psalm 50). “Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, ascultă glasul meu (…). De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi (…) ? ” (Psalm 129). Isus îi citise în suflet căința adâncă ce-l stăpânea în acea clipă. Numai așa ne putem explica sentința eliberatoare: “(…) iertate îți sunt păcatele”. Deoarece Dumnezeu numai aceluia care se căiește sincer, îi iartă păcatele. Pe de altă parte, Isus, prin faptul că îi iartă păcatele în loc să-i vindece trupul, vrea să arate că paraliticul suferea mai mult sufletește decât trupește. De aceea, acum, plin de o nespusă mângâiere și bucurie, paraliticul nu se va fi mirat că n-a primit ceea ce l-a determinat să vină la Isus, adică tămăduirea trupească.

2. Dar tocmai pentru că paraliticul a știut să prețuiască darul, mai presus de fire, al iertării, care îi inunda acum toată ființa, Isus îl eliberează nu numai de paralizia sufletească, ci și de cea trupească. Și prilejul de a săvârși această minune I-l oferă fariseii și cărturarii care cârteau în sine zicându-și: “Acesta hulește ! Cine poate ierta păcatele, decât singur Dumnezeu ?” Acuza era o insultă la adresa lui Isus, căci El le dovedise prin atâtea minuni că este Dumnezeu adevărat; de aceea, acum, ei ar fi trebuit să recunoască faptul că Isus, iertând păcatele, se prezenta cel puțin ca unul înzestrat cu putere primită de la Dumnezeu.

De altfel Isus le dovedea misiunea Sa divină și prin faptul că le dezvălui cugetele: “De ce cugetați cele rele în inimile voastre ? Spuneți-mi ce este mai ușor a zice: “Iartă-ți-se păcatele” sau “Scoală-te și umblă” ? Fără îndoială, pentru Isus – fiind El Dumnezeu -, a ierta păcatele și a vindeca prin minune erau două lucruri deopotrivă de ușoare. Dar, în ochii oamenilor, a zice unui paralitic: “Scoală-te și umblă”, este mai greu decât a-i zice: “Iartă-ți-se păcatele”, deoarece, acela care ar vrea să săvârșească printr-un cuvânt o vindecare trupească imediată, numaidecât își va vădi putința ori neputința, din producerea sau neproducerea efectului, pe când, iertarea păcatelor fiind o acțiune nevăzută , efectul ei nu se poate controla cu simțurile. Prin urmare, sensul argumentului lui Isus este următorul: Dacă eu pot zice cu efect imediat: Scoală-te și umblă, ceea ce, după părerea voastră, este mai greu, trebuie să recunoașteți că tot la fel și cu același efect imediat, deși nevăzut, pot zice: Iartă-ți-se păcatele. De aceea, Isus continuă: «Ci, ca să știți că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ (a zis slăbănogului) îți zic: scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta.» Și s-a sculat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât se mirau toți și lăudau pe Dumnezeu zicând: «Niciodată nu am văzut asemenea lucruri»” (Marcu 1-12).

Vindecarea deplină și imediată, controlabilă cu simțurile, săvârșită numai cu puterea cuvântului, era, prin urmare, o dovadă zdrobitoare că Isus rostise cu efect și cuvintele: “Iartă-ți-se păcatele.”

Iubiți creștini ! Martorii acestei minuni, neavând credința în dumnezeirea lui Isus, pe care Îl credeau doar un profet, se mirau și “lăudau pe Dumnezeu care a dat oamenilor asemenea putere” (Matei IX, 8). Dar noi, cei de astăzi, care credem că Isus este Dumnezeu, de aceeași ființă cu Tatăl, ar trebui să fim stăpâniți de o sfântă uimire și să-L preamărim pentru faptul că, printr-un act de necuprinsă milă, puterea Sa dumnezeiască de a ierta păcatele a dat-o cu adevărat unor oameni, supuși slăbiciunilor omenești, preoților. În seara Învierii, arătându-se apostolilor adunați în foișor, le-a zis: “Pace vouă ! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl” – adică cu aceeași putere și în același scop – “vă trimit și Eu pe voi – și prin voi, pe toți succesorii voștri, până la capătul lumii.” Și, zicând acestea, a suflat și le-a zis: «Luați Spiritul Sfânt, cărora le veți ierta păcatele li se vor ierta și cărora le veți ținea vor fi ținute.»” În acea clipă, prin aceste cuvinte, Isus a întemeiat Taina Sfintei Pocăințe sau Spovedania.

Cât trebuie să preamărim înțelepciunea și mila lui Dumnezeu și cât de recunoscători trebuie să-I fim pentru acest neprețuit har al putinței de a ne reîmpăca cu El. Și cea mai frumoasă laudă și recunoștință ce i-am putea-o aduce constă în a ne apropia de scaunul Sfintei Spovedanii cu dispozițiile cuvenite. Adică, pregătiți printr-o serioasă examinare a conștiinței și cu adevărată și sinceră căință, nu naturală, ci supranaturală, și cu o fermă hotărâre de îndreptare. Și aceasta s-o facem nu numai o dată pe an, la Paști, când suntem obligați sub păcat de moarte prin poruncă bisericească, ci ori de câte ori conștiința – în examenul pe care îl facem zilnic, înainte și după orice faptă – ne acuză cu vreo greșeală gravă sau rămânem tulburați sufletește. Mai mult, să ne mărturisim periodic, la un anumit interval, pe care să-l respectăm, deoarece glasul care ne îndeamnă să amânăm spovedania nu este al îngerului păzitor, ci al Satanei, care luptă din răsputeri să ne împiedice de a ne apropia de Dumnezeu. Fie comoditatea, fie ocupațiile, fie gândul amăgitor că greșeala comisă nu este tocmai atât de mare, sunt tot atâtea manevre viclene prin care Duhul minciunii vrea să ne abată de pe calea desăvârșirii. Chiar și atunci când sufletul nu îți este paralizat de vreun păcat de moarte, primești, prin dezlegarea dată de preot, odată cu iertarea sigură a păcatelor ușoare, și harurile sacramentale, adică ajutoarele necesare spre a le ocoli în viitor, căci și păcatele lesne-iertătoare sunt o piedică serioasă ce frânează progresul sufletului spre desăvârșire.

Dar nu e destul să ne apropiem des și bine pregătiți de Taina împăcării cu Dumnezeu, ci trebuie s-o facem bucuros, asemenea copilului care, iubindu-și tatăl, nu-și află pacea și seninătatea, decât căzând în brațele părintelui care-l așteaptă cu inima și brațele deschise să-i dea sărutul iertării.

Dar, iubiți frați, în acest post, timp de reînnoire sufletească prin reconciliere cu Dumnezeu și cu semenii în baia pocăinței, noi, care de atâtea ori ne-am împărtășit de bucuria binefacerilor acestei Taine, să nu ne mulțumim a ne apropia singuri de ea, ci, ca mădulare ale Trupului Tainic al lui Cristos, conștienți de răspunderea ce o avem față de ceilalți semeni ai noștri, frați ai noștri, paralizați de păcat și, asemenea celor patru din Evanghelie, să ne plecăm cu dragoste spre mizeria lor și să-i ajutăm să ajungă la Isus, ca El să-i împace cu Tatăl. Iar dacă cumva noi înșine le suntem o piedică, pe această cale spre Isus, să-i iertăm, ca să se poată reconcilia cu Dumnezeu, căci, dintre toate faptele milei creștinești nici una nu e mai plăcută lui Dumnezeu decât a ierta ofensele aproapelui și a-l conduce la Dumnezeu. Iată pentru ce Regele profet, nu găsește altă cale mai bună de a-și repara păcatul decât făgăduința ce o face în Psalmul 50: “Învăța-voi pe cei fărădelege căile Tale și cei păcătoși la Tine se vor întoarce.” Amin.

Ritul bizantin