Start > Ritul bizantin > Credința

Credința

22 September 2006
1,117 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină
Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei)

Duminica aceasta, întâia din Postul Mare, este dedicată adevăratei învățături privind venerarea sfintelor icoane și biruinței definitive a acestui cult împotriva ereticilor numiți iconoclaști și iconomahi, cu care Biserica a luptat mai bine de un secol.

Biserica, drept omagiu adus tuturor fiilor ei, episcopi, preoți și laici, care au mărturisit și apărat eroic dreapta credință despre icoane, acceptând chiar martirajul, a rânduit să se citească, azi, la Sfânta Liturghie, pericopa din Epistola către Evrei în care Spiritul Sfânt, prin gura Apostolului neamurilor, laudă credința drepților din Testamentul Vechi, începând cu Avraam și sfârșind cu profeții, care în mijlocul torturilor și batjocorilor la care fuseseră supuși, au rămas statornici în credință, până la moarte.

Deoarece întreaga noastră trăire și mântuirea își au temeiul în credință, vom folosi acest prilej pentru a face o scurtă meditație asupra acestei prime virtuți dumnezeiești sau, cum se mai numește, teologale.

Ce este credința ? Este acea virtute supranaturală prin care noi, sprijiniți de autoritatea lui Dumnezeu, primim de adevărat tot ce ne-a descoperit și ne învață El prin Biserica Sa. Am spus: credința este o virtute. Virtutea este o dispoziție, o înclinare permanentă de a face fapte plăcute lui Dumnezeu. Am mai precizat că este o virtute supranaturală, pentru că nu o dobândim cu puterile noastre naturale, ci ea vine de sus, ca un dar al lui Dumnezeu, cum ne-o spune și Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni, cap. II, v. 8: “Prin har ați fost mântuiți, prin credință: și aceasta nu vine de la voi (adică nu din puterile voastre – n.n.), ci e darul lui Dumnezeu.” Am afirmat apoi că prin ea primim cu adevărat tot ce ne-a revelat Dumnezeu, deci nu e vorba de o simplă părere, ci ne dăm adeziunea, asentimentul necondiționat și ferm la adevărurile descoperite de El și le ținem ca sigure.

Dar acest asentiment necondiționat și ferm nu este un act irațional, orb, ci un act conform rațiunii. Cum anume? Iată cum. Înainte de a ne da adeziunea, de a accepta adevărul descoperit, noi ne convingem prin cercetare, prin studiu, că Dumnezeu, de fapt, într-adevăr, a descoperit, a vorbit oamenilor: prin patriarhi, prin profeți, prin Isus Cristos și prin Biserica Sa, și că El s-a îngrijit ca descoperirea să ajungă neștirbită până la noi. Iată temeiul pe care trebuie să se sprijine adeziunea, credința mea. Prin urmare, din clipa în care eu m-am convins că Dumnezeu a descoperit, a vorbit și m-a asigurat de transmiterea negreșelnică a cuvântului Său, peste veacuri, până la mine, e rațional, e logic ca eu să-mi supun mintea adevărului descoperit și să-l accept necondiționat. Chiar dacă acel adevăr nu-l înțeleg în sine, în esența lui? Da, chiar dacă e vorba de un mister, deoarece odată ce eu m-am convins că Dumnezeu mi l-a descoperit, însuși acest fapt este pentru mine o garanție absolută a veridicității acelui mister, pentru că Dumnezeu, fiind prin definiție însuși adevărul absolut, atotștiutor, nu se poate înșela, nu poate greși, iar, pe de altă parte, fiind El preasfânt, prin definiție, nu mă poate înșela.

În timp ce tiranul Asclepiade îl tortura pe Sfântul martir Roman, un copilaș, care era ținut în brațele mamei și care deabia știa vorbi, ridică glasul contra tiranului, zicându-i: “Isus Cristos este adevăratul Dumnezeu”. Cine ți-a spus?, întrebă aspru tiranul. Mama, răspunse copilașul. Și mamei tale cine i-a spus-o? I-a spus-o Dumnezeu.” (G. Mortarino, La parola di Dio per vita di esempi, ed. a VI-a, Vicenza, 1946, p. 300).

Iată temeiul credinței noastre: Biserica, Mama noastră, ne spune ce să credem, deoarece Dumnezeu, Tatăl nostru, i-a descoperit toate adevărurile de Credință pe care ea ni le predă.

Dacă marele Aristotel era atât de venerat și ascultat pentru vasta sa știință, încât era deajuns să spună o sentință sau numai un cuvânt ca să fie socotite drept oracol indiscutabil – de unde și adagiul: magister dixit -, oare nu infinit mai mult trebuie să credem cuvântului rostit de însuși Adevărul, care nu poate nici să ne înșele, fiind preasfânt, nici să Se înșele, fiind atotștiutor.

Da, Dumnezeu ne-a vorbit. Sfântul Pavel în epistola către Evrei, II, 1-2, ne spune: “În multe rânduri și în multe chipuri a grăit Dumnezeu de demult părinților prin profeți; iar în zilele acestea mai pe urmă ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor peste toate, prin care și veacurile le-a făcut.” Adevărurile descoperite de Dumnezeu prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție se rezumă foarte pe scurt în Simbolul Credinței sau, cum se mai numește Crez sau Credeu.

Să examinăm, acum, dovezile faptice pe care ni le-a lăsat Dumnezeu ca să ne putem convinge că adevărurile de credință ni le-a descoperit El.

Cea dintâi dovadă este împlinirea profețiilor. A prezice cu exactitate întâmplări viitoare, îndepărtate, care depind de libera voință a omului, este un lucru pe care singur Dumnezeu îl poate face. Or, întâmplările din viața lui Isus au fost prevestite cu acuratețe, cu multe secole înainte de nașterea Lui; și toate s-au împlinit întocmai. Este suficient să confruntăm Vechiul Testament cu Noul Testament, ca să ne convingem. Iată de ce Isus le spune Evreilor care nu credeau în El: “Voi cercetați scripturile și vi se pare că în ele este viața veșnică, și acestea sunt care mărturisesc de mine” (Ioan V, 39).

A doua dovadă o constituie minunile lui Isus și ale tuturor trimișilor lui Dumnezeu, minuni pe care nici un om cu bun simț nu le poate nega. Or, minunea, adică “fenomenul care întrece puterile și ordinea întregii naturi create” (Vasile Suciu, Dr., Teologia dogmatică fundamentală, vol. I, ed. a II-a, Blaj 1927, p. 201), nu este altceva decât expresia atotputerniciei lui Dumnezeu care intervine direct în ordinea firii, spre a dezvălui sau confirma un adevăr despre Sine. Așadar, din faptul că El a întărit cu minuni ceea ce ne-a învățat, trebuie să conchidem că tot ce ne-a descoperit El este adevărat și deci trebuie să credem.

A treia dovadă în sprijinul divinității credinței ne-o oferă martirii, care, pentru a rămâne fideli lui Dumnezeu și învățăturii Lui, răbdau toate supliciile, acceptând chiar și moartea, din dragoste pentru Cristos. Și, nu rareori, martiriul lor era însoțit de minuni care duceau la convertirea călăilor sau a unora dintre cei prezenți, astfel încât pe drept cuvânt afirma Tertulian că “sângele martirilor este sămânța creștinilor”. Nu este oare aceasta o dovadă evidentă a divinității credinței creștine, a faptului că adevărurile pe care le mărturisim sunt descoperite de Dumnezeu?

A patra dovadă, nu mai puțin convingătoare, a acestui fapt este răspândirea vertiginoasă a religiei creștine în primele veacuri. Încă Sfântul Pavel le scria Romanilor: “Credința voastră s-a vestit în toată lumea” (I, 8). Iar Tertulian scria împăratului Traian: “Noi suntem numai de ieri și deja suntem pretutindeni: am umplut toate cetățile, palatele, Roma, senatul și Forul; vouă nu v-am lăsat decât templele” (Apologetica, cap. 37). Și, ca să ajungă la această uluitoare răspândire, creștinismul trebuia să învingă atâtea obstacole, omenește de neînvins: idolatria, corupția și viciile păgânismului și, ce e și mai mult, să facă acceptată o religie, diametral opusă, care pretindea înfrânarea patimilor, a celor mai neîmblânzite instincte. Și cu ce mijloace? Numai cu puterea cuvântului unui Dulgher din Nazaret, propovăduit de discipolii Lui -niște oameni simpli, neînvățați, cărora, în schimbul trudei lor, nu li se promisese decât lipsuri, suferințe, prigoniri și moarte. Și totuși, în ciuda tuturor împotrivirilor venite din însăși firea omului, această Religie a devenit atât de repede stăpâna lumii.

În sfârșit, conservarea credinței, de-a lungul veacurilor până la noi, constituie o dovadă de necontestat a divinității ei. Prigoanele din partea iudaismului, cele zece persecuții sângeroase din partea imperiului roman, în primele trei veacuri; ereziile, schismele și smintelile dinăuntrul creștinismului, artele și presa, toate sperau să stârpească din inimi credința. Dar, în mijlocul tuturor furtunilor, ea a rămas aceeași: neschimbată, neclintită, în doctrina și practicile ei, ca și “cetatea de pe vârful muntelui”. Dăinuirea ei în mijlocul nenumăratelor frământări și dispariții de instituții și imperii dovedește că ea este de la Dumnezeu și se bucură de permanenta asistență a Aceluia care a zis: “Iată, eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul lumii” (Matei XXVIII, 20) și care a promis Bisericii Sale biruința asupra iadului: ” (…) și porțile iadului nu o vor birui” (Matei XVI, 18).

Iubiții mei, să-i mulțumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit de marele dar al credinței, dar prețios primit în Botez, fără meritul nostru. Să ne străduim să-l păstrăm neștirbit și să-l sporim prin rugăciuni, prin primenirea în baia Sfintei Spovedanii, prin alimentarea cu Trupul Domnului și prin fapte bune. Să ne ferim de tot ce ar putea să ne micșoreze sau piardă credința: de trufie, de contaminarea maximelor lumii fără de Cristos, a prieteniilor rele, a lecturilor și a spectacolelor obscene – tot atâtea instrumente ucigătoare ale Satanei – și să urmăm îndemnul Apostolului din Epistola întâi către Corinteni XVI, 13: “Vegheați, stați în credință, îmbărbătați-vă, întăriți-vă! Toate ale voastre din dragoste să fie.” Amin.

Ritul bizantin