Predici

Duminica aceasta, întâia din Postul Mare, este dedicată adevăratei învăţături privind venerarea sfintelor icoane şi biruinţei definitive a acestui cult împotriva ereticilor numiţi iconoclaşti şi iconomahi, cu care Biserica a luptat mai bine de un secol.

Biserica, drept omagiu adus tuturor fiilor ei, episcopi, preoţi şi laici, care au mărturisit şi apărat eroic dreapta credinţă despre icoane, acceptând chiar martirajul, a rânduit să se citească, azi, la Sfânta Liturghie, pericopa din Epistola către Evrei în care Spiritul Sfânt, prin gura Apostolului neamurilor, laudă credinţa drepţilor din Testamentul Vechi, începând cu Avraam şi sfârşind cu profeţii, care în mijlocul torturilor şi batjocorilor la care fuseseră supuşi, au rămas statornici în credinţă, până la moarte.

Deoarece întreaga noastră trăire şi mântuirea îşi au temeiul în credinţă, vom folosi acest prilej pentru a face o scurtă meditaţie asupra acestei prime virtuţi dumnezeieşti sau, cum se mai numeşte, teologale.

Ce este credinţa ? Este acea virtute supranaturală prin care noi, sprijiniţi de autoritatea lui Dumnezeu, primim de adevărat tot ce ne-a descoperit şi ne învaţă El prin Biserica Sa. Am spus: credinţa este o virtute. Virtutea este o dispoziţie, o înclinare permanentă de a face fapte plăcute lui Dumnezeu. Am mai precizat că este o virtute supranaturală, pentru că nu o dobândim cu puterile noastre naturale, ci ea vine de sus, ca un dar al lui Dumnezeu, cum ne-o spune şi Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni, cap. II, v. 8: “Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă: şi aceasta nu vine de la voi (adică nu din puterile voastre – n.n.), ci e darul lui Dumnezeu.” Am afirmat apoi că prin ea primim cu adevărat tot ce ne-a revelat Dumnezeu, deci nu e vorba de o simplă părere, ci ne dăm adeziunea, asentimentul necondiţionat şi ferm la adevărurile descoperite de El şi le ţinem ca sigure.

Dar acest asentiment necondiţionat şi ferm nu este un act iraţional, orb, ci un act conform raţiunii. Cum anume? Iată cum. Înainte de a ne da adeziunea, de a accepta adevărul descoperit, noi ne convingem prin cercetare, prin studiu, că Dumnezeu, de fapt, într-adevăr, a descoperit, a vorbit oamenilor: prin patriarhi, prin profeţi, prin Isus Cristos şi prin Biserica Sa, şi că El s-a îngrijit ca descoperirea să ajungă neştirbită până la noi. Iată temeiul pe care trebuie să se sprijine adeziunea, credinţa mea. Prin urmare, din clipa în care eu m-am convins că Dumnezeu a descoperit, a vorbit şi m-a asigurat de transmiterea negreşelnică a cuvântului Său, peste veacuri, până la mine, e raţional, e logic ca eu să-mi supun mintea adevărului descoperit şi să-l accept necondiţionat. Chiar dacă acel adevăr nu-l înţeleg în sine, în esenţa lui? Da, chiar dacă e vorba de un mister, deoarece odată ce eu m-am convins că Dumnezeu mi l-a descoperit, însuşi acest fapt este pentru mine o garanţie absolută a veridicităţii acelui mister, pentru că Dumnezeu, fiind prin definiţie însuşi adevărul absolut, atotştiutor, nu se poate înşela, nu poate greşi, iar, pe de altă parte, fiind El preasfânt, prin definiţie, nu mă poate înşela.

În timp ce tiranul Asclepiade îl tortura pe Sfântul martir Roman, un copilaş, care era ţinut în braţele mamei şi care deabia ştia vorbi, ridică glasul contra tiranului, zicându-i: “Isus Cristos este adevăratul Dumnezeu”. Cine ţi-a spus?, întrebă aspru tiranul. Mama, răspunse copilaşul. Şi mamei tale cine i-a spus-o? I-a spus-o Dumnezeu.” (G. Mortarino, La parola di Dio per vita di esempi, ed. a VI-a, Vicenza, 1946, p. 300).

Iată temeiul credinţei noastre: Biserica, Mama noastră, ne spune ce să credem, deoarece Dumnezeu, Tatăl nostru, i-a descoperit toate adevărurile de Credinţă pe care ea ni le predă.

Dacă marele Aristotel era atât de venerat şi ascultat pentru vasta sa ştiinţă, încât era deajuns să spună o sentinţă sau numai un cuvânt ca să fie socotite drept oracol indiscutabil – de unde şi adagiul: magister dixit -, oare nu infinit mai mult trebuie să credem cuvântului rostit de însuşi Adevărul, care nu poate nici să ne înşele, fiind preasfânt, nici să Se înşele, fiind atotştiutor.

Da, Dumnezeu ne-a vorbit. Sfântul Pavel în epistola către Evrei, II, 1-2, ne spune: “În multe rânduri şi în multe chipuri a grăit Dumnezeu de demult părinţilor prin profeţi; iar în zilele acestea mai pe urmă ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor peste toate, prin care şi veacurile le-a făcut.” Adevărurile descoperite de Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie se rezumă foarte pe scurt în Simbolul Credinţei sau, cum se mai numeşte Crez sau Credeu.

Să examinăm, acum, dovezile faptice pe care ni le-a lăsat Dumnezeu ca să ne putem convinge că adevărurile de credinţă ni le-a descoperit El.

Cea dintâi dovadă este împlinirea profeţiilor. A prezice cu exactitate întâmplări viitoare, îndepărtate, care depind de libera voinţă a omului, este un lucru pe care singur Dumnezeu îl poate face. Or, întâmplările din viaţa lui Isus au fost prevestite cu acurateţe, cu multe secole înainte de naşterea Lui; şi toate s-au împlinit întocmai. Este suficient să confruntăm Vechiul Testament cu Noul Testament, ca să ne convingem. Iată de ce Isus le spune Evreilor care nu credeau în El: “Voi cercetaţi scripturile şi vi se pare că în ele este viaţa veşnică, şi acestea sunt care mărturisesc de mine” (Ioan V, 39).

A doua dovadă o constituie minunile lui Isus şi ale tuturor trimişilor lui Dumnezeu, minuni pe care nici un om cu bun simţ nu le poate nega. Or, minunea, adică “fenomenul care întrece puterile şi ordinea întregii naturi create” (Vasile Suciu, Dr., Teologia dogmatică fundamentală, vol. I, ed. a II-a, Blaj 1927, p. 201), nu este altceva decât expresia atotputerniciei lui Dumnezeu care intervine direct în ordinea firii, spre a dezvălui sau confirma un adevăr despre Sine. Aşadar, din faptul că El a întărit cu minuni ceea ce ne-a învăţat, trebuie să conchidem că tot ce ne-a descoperit El este adevărat şi deci trebuie să credem.

A treia dovadă în sprijinul divinităţii credinţei ne-o oferă martirii, care, pentru a rămâne fideli lui Dumnezeu şi învăţăturii Lui, răbdau toate supliciile, acceptând chiar şi moartea, din dragoste pentru Cristos. Şi, nu rareori, martiriul lor era însoţit de minuni care duceau la convertirea călăilor sau a unora dintre cei prezenţi, astfel încât pe drept cuvânt afirma Tertulian că “sângele martirilor este sămânţa creştinilor”. Nu este oare aceasta o dovadă evidentă a divinităţii credinţei creştine, a faptului că adevărurile pe care le mărturisim sunt descoperite de Dumnezeu?

A patra dovadă, nu mai puţin convingătoare, a acestui fapt este răspândirea vertiginoasă a religiei creştine în primele veacuri. Încă Sfântul Pavel le scria Romanilor: “Credinţa voastră s-a vestit în toată lumea” (I, 8). Iar Tertulian scria împăratului Traian: “Noi suntem numai de ieri şi deja suntem pretutindeni: am umplut toate cetăţile, palatele, Roma, senatul şi Forul; vouă nu v-am lăsat decât templele” (Apologetica, cap. 37). Şi, ca să ajungă la această uluitoare răspândire, creştinismul trebuia să învingă atâtea obstacole, omeneşte de neînvins: idolatria, corupţia şi viciile păgânismului şi, ce e şi mai mult, să facă acceptată o religie, diametral opusă, care pretindea înfrânarea patimilor, a celor mai neîmblânzite instincte. Şi cu ce mijloace? Numai cu puterea cuvântului unui Dulgher din Nazaret, propovăduit de discipolii Lui -nişte oameni simpli, neînvăţaţi, cărora, în schimbul trudei lor, nu li se promisese decât lipsuri, suferinţe, prigoniri şi moarte. Şi totuşi, în ciuda tuturor împotrivirilor venite din însăşi firea omului, această Religie a devenit atât de repede stăpâna lumii.

În sfârşit, conservarea credinţei, de-a lungul veacurilor până la noi, constituie o dovadă de necontestat a divinităţii ei. Prigoanele din partea iudaismului, cele zece persecuţii sângeroase din partea imperiului roman, în primele trei veacuri; ereziile, schismele şi smintelile dinăuntrul creştinismului, artele şi presa, toate sperau să stârpească din inimi credinţa. Dar, în mijlocul tuturor furtunilor, ea a rămas aceeaşi: neschimbată, neclintită, în doctrina şi practicile ei, ca şi “cetatea de pe vârful muntelui”. Dăinuirea ei în mijlocul nenumăratelor frământări şi dispariţii de instituţii şi imperii dovedeşte că ea este de la Dumnezeu şi se bucură de permanenta asistenţă a Aceluia care a zis: “Iată, eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Matei XXVIII, 20) şi care a promis Bisericii Sale biruinţa asupra iadului: ” (…) şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei XVI, 18).

Iubiţii mei, să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit de marele dar al credinţei, dar preţios primit în Botez, fără meritul nostru. Să ne străduim să-l păstrăm neştirbit şi să-l sporim prin rugăciuni, prin primenirea în baia Sfintei Spovedanii, prin alimentarea cu Trupul Domnului şi prin fapte bune. Să ne ferim de tot ce ar putea să ne micşoreze sau piardă credinţa: de trufie, de contaminarea maximelor lumii fără de Cristos, a prieteniilor rele, a lecturilor şi a spectacolelor obscene – tot atâtea instrumente ucigătoare ale Satanei – şi să urmăm îndemnul Apostolului din Epistola întâi către Corinteni XVI, 13: “Vegheaţi, staţi în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă! Toate ale voastre din dragoste să fie.” Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin