Predici

Duminica aceasta, întâia din Postul Paştilor, se mai numeşte şi Duminica Ortodoxiei, în amintirea biruinţei dreptei învăţături a Bisericii despre icoane şi despre cultul lor. Or, dreptcredincios, dreptslăvitor, se zice în limba greacă: orthodoxos, de unde şi denumirea de ortodoxie, care înseamnă credinţă dreaptă, adevărată, sau, în sens literal strict, dreaptă slăvire.

Prin urmare, Duminica Ortodoxiei nu înseamnă duminica Bisericii Ortodoxe, ceea ce ar fi şi un anacronism, deoarece această denumire şi-a luat-o Biserica Răsăriteană de-abia mai târziu, după schisma cea mare, pe când dreapta credinţă – ortodoxia – despre icoane s-a definit în al şaptelea conciliu sau sobor ecumenic, de la 787, deci cu mult înainte.

Aceasta, ca o precizare.

Înainte de a arăta legitimitatea şi folosul pe care îl are cultul sau veneraţia icoanelor, în evlavia creştină, să facem o scurtă privire istorică asupra luptei dusă împotriva icoanelor.

Ceea ce a determinat pe împăraţii bizantini să combată icoanele a fost intenţia lor de a îmblânzi astfel furia musulmanilor, care ameninţau frontierele Imperiului Roman şi care, cum ştim, învinuiau pe creştini că, cinstind icoanele, ei încalcă porunca din decalog care spune: “Să nu-ţi faci chip cioplit ca să i te închini lui!” Totodată, împăraţii credeau că, suprimând cultul icoanelor, îi vor atrage mai uşor pe musulmani la creştinism.

Primul care a greşit cu privire la acest cult a fost împăratul Leo Isaurul, după care au urmat ereticii numiţi iconoclaşti, care înlăturau orice icoane din biserici, distrugându-le, şi combăteau orice fel de folosire a lor ; apoi, iconomahii, eretici care admiteau folosirea icoanelor în scopul instrucţiunii sau înfrumuseţării Bisericilor, dar combăteau venerarea lor religioasă.

Leo Isaurul a emis un edict împărătesc prin care interzicea venerarea icoanelor în cuprinsul imperiului şi ordona înlăturarea lor. Au fost distruse, atunci, nepreţuite comori şi nemuritoare capodopere de artă religioasă. Totodată, valuri de sânge curgeau pretutindeni, căci mulţi creştini preferau mucenicia, decât să pângărească chipurile Mântuitorului, ale Preacuratei sau ale sfinţilor. Părinţii Bisericii s-au împotrivit cu dârzenie acestui edict, pecetluindu-şi credinţa cu propriul sânge. Spre a pune capăt ereziilor iconoclaştilor şi iconomahilor, la dorinţa patriarhului Taraziu al Constantinopolului, pe timpul împărătesei Irina şi al fiului acesteia, Constantin al VI-lea Coproninul, s-a ţinut la Niceea, în anul 787, Al VII-lea Conciliu sau Sobor Ecumenic, în care s-a definit adevărata învăţătură despre venerarea icoanelor. Aici s-a hotărât să se pună cruce şi icoane sfinte prin biserici, pe vasele şi veşmintele sacre, în case şi la răscruci de drumuri, pentru că – precizează Conciliul – “aceasta este învăţătura sfinţilor Părinţi cea insuflată de Dumnezeu şi sfânta Tradiţie a Bisericii”. “Şi – adaugă acelaşi Conciliu – acestea, adică icoanele Mântuitorului, ale Preacuratei Fecioare Maria şi ale sfinţilor să se sărute şi să se venereze, dar nu cu adevărată latrie, cea care după credinţă se cuvine numai firii dumnezeieşti, ci aşa că în onoarea acestora să se tămâieze şi ardă lumimi ca şi la chipul preţioasei şi de viaţă făcătoarei Cruci, la sfintele Evanghelii şi la celelalte lucruri sfinte, precum era datina cea veche şi cucernică, pentru că onoarea dată icoanei trece la prototip şi cel ce se închină la icoană se închină celui zugrăvit într-însa.” (Apud Dr. V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. I, ed. a II-a, Blaj, 1927, p. 485). Luptele contra cultului icoanelor au continuat însă şi după Conciliu. De abia în anul 842, deci după mai bine de o sută de ani de lupte, împărăteasa Teodora a curmat persecuţia, iar Biserica, în amintirea acelei biruinţe a dreptei credinţe privitoare la cinstirea icoanelor, a rânduit sărbătoarea de azi, Duminica Ortodoxiei.

Dar, câteva secole mai târziu, s-a ivit învăţătura protestanţilor şi a neoprotestanţilor. Împotriva acesteia s-a întrunit sinodul Tridentin (1545-1563) în care Biserica a venit cu noi precizări doctrinale, pe care le vom vedea ceva mai departe.

După acest scurt istoric, să examinăm cele două izvoare şi temeiuri de nezdruncinat ale credinţei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, pe care Biserica îşi sprijină învăţătura despre cultul icoanelor, care a costat-o atâtea jertfe.

1. În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Cartea Ieşirii, cap. 25 v.8, Dumnezeu îi porunceşte lui Moise ca, de ambele părţi ale sicriului Legii, care se păstra în cortul mărturiei, să se pună doi Heruvimi de aur turnat: “Şi vei face doi Heruvimi de aur turnat, şi îi vei pune de amândouă laturile sicriului.” Or, ştim că sicriul în care se păstrau Tablele Legii şi toiagul înverzit al lui Aron era simbolul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului evreu şi că acesta venera nu numai sicriul, ci şi pe cei doi Heruvimi. Acest cult se vede şi din faptul că, pe când Evreii transportau cu mare veneraţie sicriul Legii, Oza, îndrăznind să se atingă de el ca să-l sprijine, a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea pe loc (II Imp VI, 6-7).

Tot la porunca Domnului, Moise a înălţat, în pustiu, un şarpe de aramă, cu scopul ca Evreii muşcaţi de şerpi veninoşi, privind la el, să se vindece. Or, acest şarpe era numai prototipul, prefigurarea Crucii lui Cristos, precum însuşi Mântuitorul ne-o spune: “Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede Într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan III, 14).

Împăratul Solomon, de asemenea, împodobeşte templul, construit de el, cu doi Heruvimi de aur, fără a i se reproşa că este idolatru.

2. Sfânta Tradiţie, al doilea izvor al credinţei noastre, ne învaţă că venerarea icoanelor datează încă din primele veacuri ale creştinismului. În perioada prigoanelor contra creştinilor, din primele trei secole, întâlnim în catacombe pe Mântuitorul închipuit prin figura Păstorului cel Bun cu oiţa pierdută pe umeri. O altă figură simbolică a Mântuitorului era peştele, zugrăvit pe pereţii catacombelor. Iată cum s-a ajuns la acest simbol: Iniţialele cuvintelor din expresia grecească Isoos Hrist-s Teoo Yi-s Sot!?r (- Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul), formează cuvântul grecesc Ichthys, care înseamnă peşte. Această imagine, zugrăvită pe pereţii catacombelor, creştinii o foloseau şi ca semn de recunoaştere între ei. Tot în catacombe întâlnim chipurile Preacuratei cu Isus în braţe, precum şi ale apostolilor Petru şi Pavel, zugrăviţi alături de chipul Mântuitorului. Uneori ele poartă şi aureolă, semnul veneraţiei religioase. Cultul Sfintei Cruci, de asemenea este foarte vechi.

Începând cu secolul al IV-lea, Sfinţii Părinţi vorbesc despre cultul icoanelor ca despre un cult cunoscut tuturor. În Canonul de mângâiere cel mic, găsim osândirea celor ce nu se închină icoanei Preacuratei numită Povăţuitoare. Or, această icoană, conform Tradiţiei, a fost zugrăvită de Sfântul Luca. Prin urmare, cultul icoanelor îşi are originea încă în epoca apostolilor şi, după cum reiese din cele arătate, nu numai că este legitim, ci a fost şi practicat ca o deprindere evlavioasă folositoare.

Celor care obiectează că cinstirea icoanelor este o închinare la idoli, pentru că Dumnezeu în Testamentul Vechi porunceşte: “Să nu-ţi faci chip cioplit ca să i te închini”, le răspundem că Dumnezeu, prin această oprelişte, a vrut să-i ferească pe evrei de cultul zeităţilor păgâne foarte răspândit pe atunci printre celelalte popoare. Or, aceste popoare se închinau nu numai acelor zeităţi, ci divinizau înseşi statuile care reprezentau acele zeităţi, atribuindu-le aceleaşi puteri supranaturale. De aceea Dumnezeu, poruncind: “Să nu-ţi faci chip cioplit ca să i te închini”, motivează imediat, adăugând: “căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”. Or, noi creştinii nu credem că icoanele ar fi Dumnezeu ori că ar avea în sine putere divină, şi nu lor ne rugăm, şi nu în ele ne punem încrederea, ci – precum ne-o spune sinodul Tridentin – “sărutându-le, descoperindu-ne capul, ori îngenunchind înaintea lor, noi îl adorăm pe Cristos şi cinstim pe sfinţii care sunt reprezentaţi în acele icoane.” (Sesiunea XXV; apud Suciu V., dr., Dogmatica Specială, vol. I, p. 486). Acelaşi conciliu, în continuare, impune episcopilor să-i înveţe pe credincioşi că prin icoane se instruieşte poporul în articolele de credinţă şi sunt de mare folos nu numai prin aceea că ne aduc aminte de darurile şi binefacerile date de Cristos, ci şi prin faptul că, punându-ne înaintea ochilor minunile făcute de Dumnezeu prin sfinţi, precum şi pildele lor, noi suntem invitaţi să imităm viaţa şi virtuţile lor şi, astfel, să adorăm şi să iubim mai mult pe Dumnezeu care şi-a arătat prin ei puterea şi bunătatea Sa, şi să deprindem cu mai mare zel evlavia. Sfântul Grigore cel Mare, patriarhul Romei, numeşte icoanele Scriptura celor neînvăţaţi, pentru că cel ce le priveşte citeşte în ele ca într-o carte deschisă “prorociile prorocilor, nevoinţele cuvioşilor, chinurile mucenicilor şi patimile şi minunile lui Cristos.” (Autorul notelor din Pidalion, la Prolegomena de la Sinodul al VII-lea).

Dar, mai obiectează unii, este o superstiţie a venera o icoană mai mult ca pe alta, deşi ambele sunt ale uneia şi aceleiaşi persoane, cum este cazul cu locurile de pelerinaj.

Acestora le răspundem că noi cinstim o icoană mai mult decât pe alta nu în sensul că în una ar fi ceva ce nu ar fi în cealaltă. Căci, după cum ziceam mai înainte, icoanele nu au în sine nimic vrednic de veneraţie, neavând în sine nici o putere, ci dacă ne închinăm uneia mai mult decât alteia şi dacă facem pelerinaj într-un anumit loc, o facem pentru un motiv cu totul extrinsec şi anume: pentru că Dumnezeu şi-a manifestat voinţa Sa ca pe acea icoană s-o venerăm mai mult şi în acel loc să I ne închinăm Lui în mod deosebit. Un astfel de caz avem în Evanghelie, unde, la Scăldătoarea de lângă Poarta Oilor, numai cel care intra întâi după tulburarea apei se vindeca, deşi apa era permanent aceeaşi. Motivele pentru care Dumnezeu îşi manifestă astfel de preferinţe – şi de a fi venerată o icoană mai mult decât alta de a fi adorat într-un loc mai mult decât în altul – rămân pentru noi o taină a înţelepciunii Sale. (Cf. Dr. V. Suciu, op. cit., p. 484-496).

La toate aceste argumente din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, mai adăugăm unul de ordin firesc. Ce este mai firesc decât să păstrăm şi să privim cu respect şi iubire orice amintire scumpă rămasă de la cei dragi ai noştri, trecuţi dincolo, şi în mod special fotografia ce le imortalizează chipul. E deci cu atât mai logic să venerăm chipurile ce ne evocă viaţa şi jertfa Mântuitorului, precum şi viaţa Preacuratei şi a Sfinţilor care L-au întruchipat prin virtuţile lor, şi, privindu-le icoana, să ne însufleţim cu credinţa, curajul şi iubirea lor, şi să-i invocăm ca mijlocitori către Dumnezeu în lipsurile noastre trupeşti şi sufleteşti. Cinstindu-le imaginea, îi cinstim pe ei şi în primul rând pe Dumnezeu care se oglindeşte şi străluceşte în ei prin viaţa lor ; totodată, aducem prinosul nostru de recunoştinţă Bisericii, Mama noastră, care, cum am văzut, prin lupte şi jertfe îndelungate, a salvat şi păstrat această devoţiune în lumina dreptei credinţe. Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin