Start > Ritul bizantin > Cultul icoanelor

Cultul icoanelor

22 September 2006
2,225 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină
Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei)

Duminica aceasta, întâia din Postul Paștilor, se mai numește și Duminica Ortodoxiei, în amintirea biruinței dreptei învățături a Bisericii despre icoane și despre cultul lor. Or, dreptcredincios, dreptslăvitor, se zice în limba greacă: orthodoxos, de unde și denumirea de ortodoxie, care înseamnă credință dreaptă, adevărată, sau, în sens literal strict, dreaptă slăvire.

Prin urmare, Duminica Ortodoxiei nu înseamnă duminica Bisericii Ortodoxe, ceea ce ar fi și un anacronism, deoarece această denumire și-a luat-o Biserica Răsăriteană de-abia mai târziu, după schisma cea mare, pe când dreapta credință – ortodoxia – despre icoane s-a definit în al șaptelea conciliu sau sobor ecumenic, de la 787, deci cu mult înainte.

Aceasta, ca o precizare.

Înainte de a arăta legitimitatea și folosul pe care îl are cultul sau venerația icoanelor, în evlavia creștină, să facem o scurtă privire istorică asupra luptei dusă împotriva icoanelor.

Ceea ce a determinat pe împărații bizantini să combată icoanele a fost intenția lor de a îmblânzi astfel furia musulmanilor, care amenințau frontierele Imperiului Roman și care, cum știm, învinuiau pe creștini că, cinstind icoanele, ei încalcă porunca din decalog care spune: “Să nu-ți faci chip cioplit ca să i te închini lui!” Totodată, împărații credeau că, suprimând cultul icoanelor, îi vor atrage mai ușor pe musulmani la creștinism.

Primul care a greșit cu privire la acest cult a fost împăratul Leo Isaurul, după care au urmat ereticii numiți iconoclaști, care înlăturau orice icoane din biserici, distrugându-le, și combăteau orice fel de folosire a lor ; apoi, iconomahii, eretici care admiteau folosirea icoanelor în scopul instrucțiunii sau înfrumusețării Bisericilor, dar combăteau venerarea lor religioasă.

Leo Isaurul a emis un edict împărătesc prin care interzicea venerarea icoanelor în cuprinsul imperiului și ordona înlăturarea lor. Au fost distruse, atunci, neprețuite comori și nemuritoare capodopere de artă religioasă. Totodată, valuri de sânge curgeau pretutindeni, căci mulți creștini preferau mucenicia, decât să pângărească chipurile Mântuitorului, ale Preacuratei sau ale sfinților. Părinții Bisericii s-au împotrivit cu dârzenie acestui edict, pecetluindu-și credința cu propriul sânge. Spre a pune capăt ereziilor iconoclaștilor și iconomahilor, la dorința patriarhului Taraziu al Constantinopolului, pe timpul împărătesei Irina și al fiului acesteia, Constantin al VI-lea Coproninul, s-a ținut la Niceea, în anul 787, Al VII-lea Conciliu sau Sobor Ecumenic, în care s-a definit adevărata învățătură despre venerarea icoanelor. Aici s-a hotărât să se pună cruce și icoane sfinte prin biserici, pe vasele și veșmintele sacre, în case și la răscruci de drumuri, pentru că – precizează Conciliul – “aceasta este învățătura sfinților Părinți cea insuflată de Dumnezeu și sfânta Tradiție a Bisericii”. “Și – adaugă același Conciliu – acestea, adică icoanele Mântuitorului, ale Preacuratei Fecioare Maria și ale sfinților să se sărute și să se venereze, dar nu cu adevărată latrie, cea care după credință se cuvine numai firii dumnezeiești, ci așa că în onoarea acestora să se tămâieze și ardă lumimi ca și la chipul prețioasei și de viață făcătoarei Cruci, la sfintele Evanghelii și la celelalte lucruri sfinte, precum era datina cea veche și cucernică, pentru că onoarea dată icoanei trece la prototip și cel ce se închină la icoană se închină celui zugrăvit într-însa.” (Apud Dr. V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. I, ed. a II-a, Blaj, 1927, p. 485). Luptele contra cultului icoanelor au continuat însă și după Conciliu. De abia în anul 842, deci după mai bine de o sută de ani de lupte, împărăteasa Teodora a curmat persecuția, iar Biserica, în amintirea acelei biruințe a dreptei credințe privitoare la cinstirea icoanelor, a rânduit sărbătoarea de azi, Duminica Ortodoxiei.

Dar, câteva secole mai târziu, s-a ivit învățătura protestanților și a neoprotestanților. Împotriva acesteia s-a întrunit sinodul Tridentin (1545-1563) în care Biserica a venit cu noi precizări doctrinale, pe care le vom vedea ceva mai departe.

După acest scurt istoric, să examinăm cele două izvoare și temeiuri de nezdruncinat ale credinței: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, pe care Biserica își sprijină învățătura despre cultul icoanelor, care a costat-o atâtea jertfe.

1. În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Cartea Ieșirii, cap. 25 v.8, Dumnezeu îi poruncește lui Moise ca, de ambele părți ale sicriului Legii, care se păstra în cortul mărturiei, să se pună doi Heruvimi de aur turnat: “Și vei face doi Heruvimi de aur turnat, și îi vei pune de amândouă laturile sicriului.” Or, știm că sicriul în care se păstrau Tablele Legii și toiagul înverzit al lui Aron era simbolul prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului evreu și că acesta venera nu numai sicriul, ci și pe cei doi Heruvimi. Acest cult se vede și din faptul că, pe când Evreii transportau cu mare venerație sicriul Legii, Oza, îndrăznind să se atingă de el ca să-l sprijine, a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea pe loc (II Imp VI, 6-7).

Tot la porunca Domnului, Moise a înălțat, în pustiu, un șarpe de aramă, cu scopul ca Evreii mușcați de șerpi veninoși, privind la el, să se vindece. Or, acest șarpe era numai prototipul, prefigurarea Crucii lui Cristos, precum însuși Mântuitorul ne-o spune: “Și precum Moise a înălțat șarpele în pustiu, așa se cade să Se înalțe Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede Într-însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan III, 14).

Împăratul Solomon, de asemenea, împodobește templul, construit de el, cu doi Heruvimi de aur, fără a i se reproșa că este idolatru.

2. Sfânta Tradiție, al doilea izvor al credinței noastre, ne învață că venerarea icoanelor datează încă din primele veacuri ale creștinismului. În perioada prigoanelor contra creștinilor, din primele trei secole, întâlnim în catacombe pe Mântuitorul închipuit prin figura Păstorului cel Bun cu oița pierdută pe umeri. O altă figură simbolică a Mântuitorului era peștele, zugrăvit pe pereții catacombelor. Iată cum s-a ajuns la acest simbol: Inițialele cuvintelor din expresia grecească Isoos Hrist-s Teoo Yi-s Sot!?r (- Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul), formează cuvântul grecesc Ichthys, care înseamnă pește. Această imagine, zugrăvită pe pereții catacombelor, creștinii o foloseau și ca semn de recunoaștere între ei. Tot în catacombe întâlnim chipurile Preacuratei cu Isus în brațe, precum și ale apostolilor Petru și Pavel, zugrăviți alături de chipul Mântuitorului. Uneori ele poartă și aureolă, semnul venerației religioase. Cultul Sfintei Cruci, de asemenea este foarte vechi.

Începând cu secolul al IV-lea, Sfinții Părinți vorbesc despre cultul icoanelor ca despre un cult cunoscut tuturor. În Canonul de mângâiere cel mic, găsim osândirea celor ce nu se închină icoanei Preacuratei numită Povățuitoare. Or, această icoană, conform Tradiției, a fost zugrăvită de Sfântul Luca. Prin urmare, cultul icoanelor își are originea încă în epoca apostolilor și, după cum reiese din cele arătate, nu numai că este legitim, ci a fost și practicat ca o deprindere evlavioasă folositoare.

Celor care obiectează că cinstirea icoanelor este o închinare la idoli, pentru că Dumnezeu în Testamentul Vechi poruncește: “Să nu-ți faci chip cioplit ca să i te închini”, le răspundem că Dumnezeu, prin această opreliște, a vrut să-i ferească pe evrei de cultul zeităților păgâne foarte răspândit pe atunci printre celelalte popoare. Or, aceste popoare se închinau nu numai acelor zeități, ci divinizau înseși statuile care reprezentau acele zeități, atribuindu-le aceleași puteri supranaturale. De aceea Dumnezeu, poruncind: “Să nu-ți faci chip cioplit ca să i te închini”, motivează imediat, adăugând: “căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”. Or, noi creștinii nu credem că icoanele ar fi Dumnezeu ori că ar avea în sine putere divină, și nu lor ne rugăm, și nu în ele ne punem încrederea, ci – precum ne-o spune sinodul Tridentin – “sărutându-le, descoperindu-ne capul, ori îngenunchind înaintea lor, noi îl adorăm pe Cristos și cinstim pe sfinții care sunt reprezentați în acele icoane.” (Sesiunea XXV; apud Suciu V., dr., Dogmatica Specială, vol. I, p. 486). Același conciliu, în continuare, impune episcopilor să-i învețe pe credincioși că prin icoane se instruiește poporul în articolele de credință și sunt de mare folos nu numai prin aceea că ne aduc aminte de darurile și binefacerile date de Cristos, ci și prin faptul că, punându-ne înaintea ochilor minunile făcute de Dumnezeu prin sfinți, precum și pildele lor, noi suntem invitați să imităm viața și virtuțile lor și, astfel, să adorăm și să iubim mai mult pe Dumnezeu care și-a arătat prin ei puterea și bunătatea Sa, și să deprindem cu mai mare zel evlavia. Sfântul Grigore cel Mare, patriarhul Romei, numește icoanele Scriptura celor neînvățați, pentru că cel ce le privește citește în ele ca într-o carte deschisă “prorociile prorocilor, nevoințele cuvioșilor, chinurile mucenicilor și patimile și minunile lui Cristos.” (Autorul notelor din Pidalion, la Prolegomena de la Sinodul al VII-lea).

Dar, mai obiectează unii, este o superstiție a venera o icoană mai mult ca pe alta, deși ambele sunt ale uneia și aceleiași persoane, cum este cazul cu locurile de pelerinaj.

Acestora le răspundem că noi cinstim o icoană mai mult decât pe alta nu în sensul că în una ar fi ceva ce nu ar fi în cealaltă. Căci, după cum ziceam mai înainte, icoanele nu au în sine nimic vrednic de venerație, neavând în sine nici o putere, ci dacă ne închinăm uneia mai mult decât alteia și dacă facem pelerinaj într-un anumit loc, o facem pentru un motiv cu totul extrinsec și anume: pentru că Dumnezeu și-a manifestat voința Sa ca pe acea icoană s-o venerăm mai mult și în acel loc să I ne închinăm Lui în mod deosebit. Un astfel de caz avem în Evanghelie, unde, la Scăldătoarea de lângă Poarta Oilor, numai cel care intra întâi după tulburarea apei se vindeca, deși apa era permanent aceeași. Motivele pentru care Dumnezeu își manifestă astfel de preferințe – și de a fi venerată o icoană mai mult decât alta de a fi adorat într-un loc mai mult decât în altul – rămân pentru noi o taină a înțelepciunii Sale. (Cf. Dr. V. Suciu, op. cit., p. 484-496).

La toate aceste argumente din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, mai adăugăm unul de ordin firesc. Ce este mai firesc decât să păstrăm și să privim cu respect și iubire orice amintire scumpă rămasă de la cei dragi ai noștri, trecuți dincolo, și în mod special fotografia ce le imortalizează chipul. E deci cu atât mai logic să venerăm chipurile ce ne evocă viața și jertfa Mântuitorului, precum și viața Preacuratei și a Sfinților care L-au întruchipat prin virtuțile lor, și, privindu-le icoana, să ne însuflețim cu credința, curajul și iubirea lor, și să-i invocăm ca mijlocitori către Dumnezeu în lipsurile noastre trupești și sufletești. Cinstindu-le imaginea, îi cinstim pe ei și în primul rând pe Dumnezeu care se oglindește și strălucește în ei prin viața lor ; totodată, aducem prinosul nostru de recunoștință Bisericii, Mama noastră, care, cum am văzut, prin lupte și jertfe îndelungate, a salvat și păstrat această devoțiune în lumina dreptei credințe. Amin.

Ritul bizantin