Start > Ritul bizantin > O, femeie, mare este credința ta

O, femeie, mare este credința ta

22 September 2006
871 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină
Duminica a XVII-a după Rusalii (a Canaanencei)

“O, femeie, mare este credința ta;
fie-ți precum voiești.”
(Matei XV,28)

După ce predicase și făcuse numeroase minuni în ținutul Genezaretului, Isus s-a dus în părțile Tirului și Sidonului, două orașe așezate pe coasta Mediteranei, metropolele Feniciei, țară cu care se mărginea, la nord-vest, Țara Sfântă. Pe timpul Mântuitorului, Fenicia se mai numea și Siro-Fenicia, deoarece făcea parte din provincia Siriei. Locuitorii ei erau descendenți ai vechilor canaaneni, care locuiau odinioară Palestina; deci erau păgâni. Pentru acest motiv, din dispreț, evreii îi numeau câini. Isus era cunoscut și prin acele locuri, deoarece la predica de pe munte era prezentă și lumea venită de prin părțile Siriei și de pe lângă marea Tirului și Sidonului. De aceea, cu toate că El nu voia să se știe de prezența Sa acolo, totuși nu a putut rămâne ascuns. O femeie canaaneancă, aflând de venirea Lui, alergă strigând în urma Lui: “Miluiește-mă Doamne, Fiul lui David: fiica mea rău se îndrăcește!” Aceste puține cuvinte ne dezvăluie toată drama unei familii. Acea tânără era nu numai chinuită de diavol, ci el însuși se înstăpânise pe trupul și sufletul ei, torturând-o și paralizându-i voința. E greu de închipuit scenele zguduitoare ce aveau loc în acea casă. Fără îndoială, ființa care suferea mai mult decât toți era mama, care, cu inima zdrobită, își purta tăcută amarul, căci nimeni nu era în stare s-o ajute. De aceea, când auzi că Isus e prin părțile acelea, o rază de nădejde îi scăpără în suflet. Sosise acel Isus care, în predica de pe munte, zisese: “Fericiți cei ce plâng, căci ei se vor mângâia”; acel Isus care a zis: “Veniți la Mine toți care sunteți osteniți și împovărați și Eu vă voi ușura”; acel Isus care vindecase și eliberase atâtea ființe nenorocite trupește și sufletește și care se dovedise a fi Stăpânul stihiilor firii, potolind valurile înfuriate și izgonind până și duhurile necurate. “Dacă este cineva care poate să-mi ajute – își zicea canaaneanca – apoi acesta nu poate fi decât Isus. Sunt păgână, e adevărat, dar voi cădea în genunchi și-L voi ruga. El știe că sunt o biată mamă nenorocită și poate, gândindu-se la mama Lui, I se va face milă de mine”.

Fără să mai stea pe gânduri, femeia alergă după Isus și, căzând la picioarele Lui, strigă: “Miluiește-mă Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se îndrăcește” (Matei XV,22). Ce model de rugăciune: simplă, viguroasă și plină de încredere. Vrând să-l stimeze pe Isus întocmai ca evreii, femeia Îl numește “Fiul lui David”, apoi îi expune pricina durerii: “fiica mea rău se îndrăcește” și adaugă o implorare fierbinte: “miluiește-mă”.

Dar, încă de la început, speranța ei pare a fi înșelată. Pare a nu afla în El acea inimă milostivă despre care auzise și pe care și-o închipuise. Cum e cu putință ca acest făcător de minuni, care vindecase și fără să fie rugat, acum, la ruga ei atât de fierbinte, rămâne mut. “Iar El nu i-a răspuns cuvânt” (Matei XV,23) – notează Evanghelistul. Înșiși apostolii erau uimiți de purtarea Învățătorului și, temându-se ca nu cumva strigătele puternice ale femeii să atragă atenția poporului și astfel să dezvăluie prezența lui Isus, s-au apropiat de dânsul rugându-l: “Slobozește-o, căci strigă după noi” (Ibid., V,23). Isus însă refuză categoric: “Nu sunt trimis decât la oile cele pierdute ale casei lui Israil.” Așadar, orice speranță părea zădărnicită. Totuși o voce lăuntrică îi șoptea femeii: “Nu, nu se poate presupune așa ceva despre acel Isus până acum atât de bun și milos, gata de a veni în ajutor; nu poate fi atât de aspru și neînduplecat cum ți se pare”. Încurajată de acest glas lăuntric, femeia profită de momentul când Isus intră într-o casă, se strecură și ea, și cu o ultimă opintire de credință, se aruncă la picioarele Lui, implorându-l: “Doamne, ajută-mi!” În această rugăciune scurtă își puse toată ființa ei, ajunsă la o supremă încordare. Isus, părând tot rece și neînduplecat, îi răspunde: “Nu este bine a lua pâinea fiilor și a o arunca cățelușilor.” Voia să spună: Întâi Evreii, iar păgânilor numai ce rămâne. În culmea amărăciunii, acea mamă, vădit cultă și ingenioasă, dar smerită și plină de încredere, cu un ultim efort apucă prompt imaginea folosită de Isus și o mânuiește cu dibăcie în favoarea sa: “Așa e, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa domnilor lor” (Ibid. V,27). Isus din delicatețe, spre a nu o jigni pe femeie, folosește diminutivul “cățeluși” în loc de “câini”, cum erau numiți canaanenii de către evrei. Femeia nu se supără, și prin replica ei, vrea să spună că după cum fiii nu suferă lipsa când câinii mănâncă ceea ce cade de la masă, tot astfel nici evreii nu vor duce lipsă dacă El, Isus, ajută pe o biată păgână nenorocită. Isus, sub al cărui aparent refuz vibra cea mai sfântă iubire, nu mai rezistă. Amânând ajutorul, El urmărea să împingă credința și încrederea femeii până la paroxism, până la suprema opintire; voia să adâncească tot mai mult smerenia ei, pentru ca, odată cu vindecarea fiicei, ea să primească marele dar al sființirii sale proprii. De aceea, Isus, acum când își atinse scopul, când acest suflet se dovedise a fi corespuns din plin chemării și lucrării Lui, vibrând de bucurie, exclamă: “O, femeie, mare este credința ta; fie-ți precum voiești! Și s-a vindecat fiica ei în același ceas” (Ibid. V,28). Rugăciunea ei statornică, izvorâtă din credință tare și smerenie, a triumfat. Prin virtuțile mamei, fiica s-a vindecat. Mama e fericită că fiica și-a recâștigat sănătatea, iar fiica e recunoscătoare mamei care i-a redobândit sănătatea, și amândouă vestesc celor din jur minunea săvârșită de marele Binefăcător, din depărtare, numai prin puterea cuvântului. Mai mult, suntem îndreptățiți să presupunem că ambele au dobândit harul credinței în Isus, Mesia cel promis, și că din păgâne ele au devenit învățăcelele Lui, căci Dumnezeu nu face lucrurile numai pe jumătate. Vindecând trupul, El își deschide calea spre suflet. Mântuitorul era, așadar, prezent prin credință și iubire în sânul acelei familii; mama și fiica erau acum unite în cele mai vii sentimente de recunoștință și adorație față de Binefăcătorul lor.

Față de acest luminos model de rugăciune al Canaanencei, cum se prezintă oare rugăciunea omului de azi, a noastră?

Omul zilelor noastre se roagă mai mult din obișnuință, sau fiindcă îi vede pe alții rugându-se, ori apelează la rugăciune cu îndoială, ca la o ultimă încercare. Fiind astfel lipsită de o credință tare în bunătatea atotputernică și în Providența Aceluia căruia I se adresează, rugăciunea sa este distrată, anemică și neputincioasă. Neavând destulă credință, omul pierde speranța, când după cereri repetate nu obține nimic din ceea ce el cere. Aceasta este o mare greșeală, deoarece el pierde din vedere că Isus, când a zis: “Cereți și veți primi, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide”, nu a precizat că după două, trei zile, sau după un an de rugăciune vom fi ascultați și că a mai spus: “Neîncetat vă rugați”; dacă ne amână îndelung, o face, pe de o parte, ca să ne dăm mai bine seama că, după cum viața cu tot ce suntem și avem este un dar gratuit acordat fără vreun merit din partea noastră, tot astfel și ajutorul pe care îl cerem nu-l merităm, deci trebuie să-l cerșim cu smerenie; pe de altă parte, Dumnezeu vrea ca încrederea și credința noastră să se întărească și să se adâncească tot mai mult, printr-o smerită și statornică rugăciune, ca în cazul canaanencei.

Să luăm îndemn din pilda vie a acestei femei păgâne și să nu ne lăsăm întrecuți de ea; cu atât mai mult cu cât noi, pentru a ajunge la Isus, nu suntem nevoiți să alergăm, ca ea, distanțe de kilometri. El nu trece numai o singură dată sau rar de tot prin localitatea noastră. Nu, El rămâne neîntrerupt în mijlocul nostru în Preasfânta Cuminecătură, Același care a ajutat pe Canaaneancă. Aici, îngenuncheați în fața Chivotului la Sfânta Liturghie, unde El stă la dispoziția noastră și se interpune zilnic pentru noi la Tatăl, să-I vorbim inimă la inimă, simplu, smeriți, încrezători și cu statornicie. Dar niciodată să nu ne pierdem curajul și să nu murmurăm când, după rugăciuni repetate, nu primim ceea ce cerem, ci să condiționăm totul de împlinirea voinței Tatălui ceresc, deoarece, chiar și atunci când ne refuză , El ne ascultă, dar pe un plan superior. Cum? Iubindu-ne El cu adevărat, mai mult decât ne iubim noi înșine, și prevăzând că lucrul ce i-L cerem ne-ar primejdui sfințirea și mântuirea, deci binele nostru suprem, El ne refuză acel lucru; alteori, împotriva tuturor stăruințelor în rugăciune, El ne lasă pradă necazurilor, bolii sau umilirilor de tot felul, cu scopul ca la adăpostul lor să ne putem păstra puritatea sufletească și să progresăm în credință și iubire față de Dumnezeu și semeni, virtuți pe care, într-o viață comodă și scutită de încercări, le-am pierde. De abia în Cer vom vedea cum toate refuzurile lui Dumnezeu și încercările de tot felul au fost pentru noi tot atâtea daruri ale nemărginitei și nepătrunsei înțelepciuni a iubirii lui Dumnezeu față de noi și atunci când în lumina gloriei divine ni se vor dezvălui toate tainele Iubirii infinite, Îl vom binecuvânta pe Dumnezeu “pentru zilele în care ne-a umilit și pentru anii în care am văzut rele” (Psalmul 89,15). Amin.

Ritul bizantin