Start > Ritul bizantin > Motivele Pocăinței

Motivele Pocăinței

22 September 2006
1,264 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină
Duminica a XV-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXXII-a după Rusalii)

“Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor;
și, de am nedreptățit pe cineva cu ceva, îi întorc împătrit.”
(Luca XIX,8)

După cele trei meditații pe care le-am făcut asupra virtuții pocăinței, asupra răutății păcatului de moarte și păcatului ușor, precum și asupra urmărilor grave pe care păcatul le atrage asupra păcătosului în viața aceasta și în cealaltă, astăzi ne vom opri, în continuare, asupra motivelor care ne obligă să facem pocăință, adică nu numai să urgisim păcatul, ci și să-i reparăm stricăciuniule și să-l ispășim, rămânându-ne ca, în duminica următoare, să medităm asupra mijloacelor pocăinței, cu care vom încheia seria de meditații asupra pocăinței considerată ca virtute.

Principalele motive care ne obligă să facem pocăință sunt trei: 1. Datoria de dreptate față de Dumnezeu; 2. Datoria ce rezultă din încorporarea noastră în Cristos; și 3. Datoria de iubire față de noi înșine și față de aproapele.

1. Întrucât păcatul îl despoaie pe Dumnezeu de slava ce I Se cuvine din partea noastră în baza celui mai strict drept al Lui, în calitate de Creator și Stăpân, dreptatea cere să reparăm dauna pricinuită, printr-o ispășire proporțională cu dauna. “Ținând cu dreptatea divină împotriva noastră, obligăm milostivirea lui Dumnezeu să ne prindă parte împotriva dreptății Sale” – spune marele Bossuet (Apud Tanuerey, Ad. op. cit., p. 474). Lumina harului care l-a convertit pe vameșul Zacheu, făcându-l să-și recunoască păcătoșenia cu toată sinceritatea, i-a inspirat nu numai o profundă căință, ci și hotărârea promptă și eroică de a repara nedreptatea pricinuită lui Dumnezeu, dând săracilor jumătate din avere și, totodată, de a repara și paguba făcută aproapelui, restituind-o împătrit. Drept confirmare a sincerității acestei convertiri, exprimată printr-o astfel de hotărâre, Isus proclamă în public: “Astăzi s-a făcut mântuire acestei case (…)” (Luca XIX,9).

2. În al doilea rând, obligația de a repara și ispăși izvorăște din încorporarea noastră în Cristos prin Botez. Născându-ne prin această primă Taină, la viața supranaturală, a harului, noi am devenit fii ai lui Dumnezeu, în Cristos, în care ne-am altoit ca mădulare ale Trupului Său tainic, trăind astfel din viața Lui. Prin urmare, ca membre conștiente ale acestui Trup, trebuie să împărtășim dispozițiile, sentimentele, gândurile, felul de a lucra al lui Cristos, Capul acestui Trup. Or, deoarece prin jertfa Crucii, Isus Cristos a devenit marele Ispășitor și suprema Victimă pentru păcat, iar în Sfânta Cuminecătură trăiește într-o continuă stare de ispășire și victimă, și noi, mădularele Trupului Său tainic, trebuie să împărtășim această stare a Lui, transformându-ne viață într-o necontenită ofrandă de ispășire. “Dacă El, Capul, s-a jertfit, toate membrele trebuie să fie jertfe vii” – spune același Bossuet (Ibid., p.475). Dacă rămânem în El, unindu-ne pocăința pe care o facem pentru noi cu pocăința pe care o face El pentru noi, în aceleași sentimente și dispoziții pe care El le-a avut și le are, pocăința noastră se împărtășește din roadele pocăinței Sale. Acest lucru este foarte important, deoarece oricât ne-am înfrâna trupul prin post și renunțări de tot felul, oricâtă silă ne-am face, dacă noi nu suntem uniți prin har cu Isus, izvorul îndumnezeirii noastre, toate aceste fapte de pocăință nu ne sunt de folos, căci neîmpărtășindu-se de viața lui Isus, ele nu ne pot purifica sufletul, fiind totodată lipsite și de puterea ispășitoare, pe care o primesc numai din comuniunea de viață cu Isus.

3. În al treilea rând, obligația noastră de a ispăși, de a repara păcatul, prin fapte de pocăință, izvorăște din datoria de iubire pe care o avem față de noi înșine.

Știm că, după ce păcatul ni s-a iertat prin Spovedanie, ne rămâne, de obicei, să ispășim o pedeapsă mai mare sau mai mică, după gravitatea și numărul păcatelor, precum și după intensitatea părerii de rău, a căinței avută în clipa întoarcerii la Dumnezeu. Am zis de obicei, deoarece doar cazul în care Dumnezeu ne-a învrednicit de o părere de rău desăvârșită ne iartă, odată cu păcatele, și întreaga pedeapsă. Această pedeapsă, cum bine știm, trebuie s-o suferim fie aici, fie în veșnicie. Or, e mult mai ușor și mai folositor s-o ispășim în această viață, deoarece aici trăim în împărăția milostivirii divine, iar, pe de altă parte, faptele noastre de pocăință de aici, având valoare meritorie, ne câștigă, pe lângă iertarea pedepsei, și un plus de fericire în Cer; pe când, prin chinurile incomparabil mai mari pe care va trebui, în caz contrar, să le suferim dincolo, noi ne plătim doar datoria pentru păcate, fără să putem dobândi în cer un grad de fericire în plus. Iată de ce, a accepta să facem repararea și ispășirea aici pe pământ, cu generozitate, asemenea lui Zacheu, înseamnă a ține la interesul sufletesc propriu.

Dar, cum bine știm, păcatul creează în firea noastră o înclinare și o tristă ușurință de a comite noi păcate, deoarece întărește în noi alipirea dezordonată de plăceri. Or, nimic nu poate înlătura această dezordine decât virtutea pocăinței. Aprinzând în noi râvna pentru mortificațiile potrivite cu starea sănătății noastre, pocăința slăbește treptat iubirea și alipirea de plăcerea păcătoasă și ne întărește paza inimii; ne îndeamnă să deprindem acte de virtute contrare obișnuințelor rele, slăbindu-le astfel pe acestea până la dispariție și întărindu-ne voința contra ispitelor și căderilor viitoare. Practicarea pocăinței o cere deci nevoia de o continuă purificare și desăvârșire a propriului suflet.

Dar obligația de a face pocăință izvorăște și din iubirea ce o datorăm semenilor noștri, în baza aceluiași adevăr fundamental al încorporării noastre în Cristos, amintit mai înainte. Fiind noi creștinii uniți, printr-o legătură organică, cu Cristos, faptele noastre bune ne ajută nu numai nouă, ci și aproapelui. Rugăciunea, postul și orice renunțare poate obține pe seama altora diferite haruri: întoarcerea la Dumnezeu, rezistența la ispite, răbdare etc. Nu sunt acestea cele mai prețioase și folositoare ajutoare pe care le-am putea oferi cuiva, împlinind astfel porunca de a-l iubi pe aproapele ca pe noi înșine?

Iată de ce sufletele consacrate lui Dumnezeu, fie trăind în lume, fie în mănăstire, se simt atrase să se ofere cu generozitate ca victime spre a ispăși păcatele altora, asociindu-se astfel lui Cristos în opera Lui de sfințire și mântuire a sufletelor. Ele își trăiesc toată viața în spirit de pocăință continuă, adică într-un neîntrerupt act de căință și hotărâre de a ispăși nu numai păcatele proprii, ci și ale lumii întregi. Acest spirit a însuflețit pe mica Tereza de Lisieux, care, prin rugăciunile, măruntele și tăinuitele ei renunțări de fiecare zi, izvorâte dintr-o iubire învăpăiată, a întors de la păcat și a convertit la creștinism mai multe suflete decât au făcut-o mulți misionari.

Prin urmare, spiritul de pocăință obligă nu numai pe cei ce se întorc de pe calea păcatului de moarte, ci pe toți creștinii, în baza iubirii pe care o datorăm semenilor. Când cineva a înțeles răutatea păcatului în toată monstruozitatea lui, precum și motivele arătate care-l obligă la reparare și ispășire, unul ca acela socotește viața aceasta prea scurtă pentru a putea ispăși pe deplin o vătămare infinită. Părintele Faber, un mare îndrumător de suflete, afirmă că pricina pentru care atâtea suflete, cu toate că se mărturisesc des, înaintează atât de puțin pe calea desăvârșirii, este “absența unei dureri constante, întreținute de amintirea păcatului” (Progres de loame, c. XIX apud Ad.Tanquerey, op.cit., p.478).

Așadar, iubiții mei, spre a menține vie și trează conștiința și durerea păcatului, trebuie să medităm mereu asupra gravității lui, precum și asupra motivelor ce ne obligă să-l ispășim. Dar aceasta nu înseamnă să devenim triști, ci atât în încercările trimise de Providență, cât și în renunțări impuse de bună voie, să fim senini și chiar bucuroși, convinși că și unele, și altele, acceptate sau practicate din iubire către Dumnezeu, către noi și către aproapele, ne purifică și ne înnobilează sufletul, pregătindu-ne un loc tot mai fericit alături de Isus, de-a dreapta Tatălui, în comuniune cu Preacurata și cu toți cei aleși, căci: “necazul nostru, curând trecător și ușor, lucrează în noi peste măsură de mare și veșnică mărire” (II Cor IV, 17). Amin.

Ritul bizantin