Predici

Oricât am urî păcatul de moarte – adică încălcarea cu ştiinţa şi cu voinţa a unei porunci în materie grea -, şi oricât ne-am strădui să-l ocolim sau, dacă din nefericire, l-am comis, să-l ispăşim, pocăinţa noastră nu ne va putea duce la acea transformare, reînnoire spirituală, şi la acea curăţenie a inimii pe care le aşteaptă bunul Dumnezeu de la noi, cu un cuvânt, nu vom progresa pe calea desăvârşirii creştineşti dacă nu ne vom strădui să eliminăm din viaţa noastră, pe cât ne stă în putinţă, şi păcatul uşor sau lesne-iertător; aceasta cu atât mai mult cu cât, după cum vom vedea, păcatele uşoare neglijate pregătesc sufletului calea spre căderea în păcatul de moarte.

Iată de ce, astăzi, rugându-l pe Isus, asemenea orbului din Ierihon, să ne lumineze ochii sufletului, ne vom opri cu consideraţiile noastre asupra răutăţii păcatului lesne-iertător, sau, cum se mai numeşte, venial, precum şi asupra urmărilor pe care el le are asupra sufletului în viaţa aceasta şi în veşnicie.

Spre a preîntâmpina o greşită înţelegere cu privire la noţiunea acestui păcat, e nevoie să facem o precizare. Există o mare deosebire între păcatul uşor comis prin surprindere şi păcatul uşor deliberat, adică săvârşit după o matură chibzuială şi cu deplină ştiinţă şi voinţă.

I. Păcatele uşoare săvârşite prin surprindere îşi au izvorul în fragilitatea, adică în slăbiciunea înnăscută a firii noastre, care poartă în sine, până la mormânt, rana păcatului strămoşesc. Datorită acestei infirmităţi sufleteşti înnăscute, noi nu putem să exercităm un permanent şi eficient autocontrol asupra tuturor gândurilor şi imboldurilor firii noastre, spre a preîntâmpina cu desăvârşire până şi cel mai mic păcat. Aşa se explică neatenţiile involuntare în rugăciuni, judecăţile spontane despre semeni, replici aspre sub impulsul momentului, lipsite de iubire frăţească. La aceste păcate face aluzie Sfânta Scriptură când zice: “Şi dreptul va cădea de şapte ori în zi, şi iar se va ridica”. Numai Preacurata Fecioară – care a fost concepută fără dezechilibrul strămoşesc – a fost scutită de astfel de păcate. Totuşi, toţi ceilalţi sfinţi, deşi nu au fost scutiţi de ele, le-au plâns amarnic şi au luptat cu toată fiinţa ca să le evite. Despre sfântul Ieronim se spune că ori de câte ori, în disputa cu ereticul Rufin, se tulbura din pricina firii lui impulsive, revenindu-şi în fire îşi lovea pieptul cu o piatră, rugându-se : “Parce mihi, Domine, uia Dalmata sum” (Iartă-mă, Doamne, căci sunt din Dalmaţia).

Aceste păcate uşoare, comise prin surprindere nu constituie piedică în calea desăvârşirii creştine, tocmai pentru că provin din slăbiciunea firii şi nu din răutatea voinţei. O sinceră căinţă le şterge fără urmă. Bunul Dumnezeu, care ne cunoaşte infirmităţile, ne iartă cu uşurinţă. Dar dacă nu putem scăpa de ele cu desăvârşire, trebuie totuşi să ne străduim a le micşora cât mai mult numărul, prin examenul de prevedere şi prin autocontrol, şi, în lupta contra lor, să ne rezemăm mai mult pe ajutorul lui Dumnezeu decât pe slabele noastre mijloace. Iar, spre a preveni descurajarea în lupta cu ele, nu ne vom tulbura după cădere, ci ne vom smeri, recunoscându-ne neputinţa, şi ne vom trata pe noi înşine cu blândeţe, deoarece, “a ne mânia pe noi înşine pentru că ne-am mâniat”, cum spune Sfântul Francisc de Sales (În Vie devote, P. III.c. IX, apud Ad. Tanueray, PrŽcis de Theologie ascetiue et mystiue, Paris-Rome 1924, p. 466-467), înseamnă a ne lăsa stăpâniţi de trufie, de amorul propriu, care nu vrea să-şi recunoască propria slăbiciune şi mizerie spirituală. Or, de ce să se mire slăbiciunea că este slabă? În loc de a ne tulbura şi supăra pe noi înşine, pentru că am căzut – oricât de mare ar fi căderea -, mai bine să ne reînnoim, în smerenie, hotărârea de a ne recunoaşte infirmităţile, de a ne încrede mai mult în Dumnezeu şi de a-L iubi mai mult.

II. Dar, dacă păcatele uşoare, săvârşite prin surprindere, nu sunt un obstacol în calea desăvârşirii, apoi păcatele uşoare deliberate constituie o însemnată piedică. De aceea ele trebuie combătute cu tărie.

Deşi nu ne separă de Dumnezeu, căci nu distrug viaţa harului din suflet, ele sunt totuşi o ofensă adusă conştient şi voit lui Dumnezeu, prin faptul că preferăm voinţei divine un capriciu, o plăcere egoistă. Aceste acte deliberate constituie o nesupunere faţă de Dumnezeu, şi o despuiere de slava ce I-o datorăm, ca făpturi. Porunca ne cere să-L iubim pe Dumnezeu “din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toate puterile”. Or, prin astfel de păcate, noi Îi refuzăm lui Dumnezeu o parte din iubirea noastră, adică din gândurile, sentimentele şi faptele noastre, ceea ce constituie o lipsă de delicateţe, de generozitate faţă de un Dumnezeu care, dându-ni-Se pe Sine, ne-a dat totul.

Dar şi mai bine ne vom da seama de răutatea păcatului uşor deliberat dacă vom considera urmările pe care le are asupra noastră aici, pe pământ, şi, mai ales, dincolo, în veşnicie.

Pe pământ, păcatul venial lipseşte sufletul de multe haruri, în primul rând de un nou grad de iubire din partea lui Dumnezeu, iubire care ne-ar face sufletul mai luminos, mai bun. Concomitent cu retragerea harurilor ajutătoare, a luminilor şi inspiraţiilor de sus, păcatul venial micşorează, răceşte iubirea faţă de Dumnezeu, adică avântul fierbinte ce îl mână să I se dăruiască cu toată fiinţa şi să urce necontenit spre El. În loc să înainteze pe acest urcuş, se opreşte ca să guste din fântânile murdare ale capriciilor şi plăcerilor oprite, risipindu-şi energiile necesare spre a atinge culmile. Sufletul slăbeşte şi se moleşeşte; idealul nu-l mai fascinează ca la început, piscul i se pare prea greu de atins şi se complace să petreacă în văi, în locuri mai comode ce nu-i cer efort. Lucrurile nepermise, care până nu de mult îi stârneau oroare, acum nu-l mai mişcă. El îşi pierde tot mai mult timpul în critici şi discuţii deşarte, alimentând antipatii şi vanităţi, îşi neglijează tot mai mult obligaţiile profesionale şi cele de pietate. Se roagă tot mai puţin, nu-şi examinează conştiinţa, nu e categoric şi energic în a respinge ispitele de orice fel, se complace în suficienţa proprie, în calităţile sale reale ori imaginare, e dur şi lipsit de bunăvoinţă faţă de semeni.

Ajuns în aceată stare, dacă din când în când el mai încearcă să urce de unde a căzut, firicelele invizibile ale micilor dar puternicelor obişnuinţe dezordonate, create prin atâtea greşeli comise cu nepăsare, îl doboară din nou. Cu conştiinţa tot mai lipsită de lumina harurilor, mereu respinse, cu sensibilitatea tot mai tocită, cu voinţa tot mai slăbită în faţa ispitelor, păcătosul îşi justifică neglijenţa şi nepăsarea spunându-şi că, la urma urmei, toate acestea sunt greşeli omeneşti, de care nimeni nu este lipsit, şi, astfel, alunecă, fără să mai reziste, din păcat venial în păcat venial, tot mai jos, mai adânc. La un moment dat focul ce mocnea sub spuza nepăsării izbucneşte; şarpele pe care-l încălzea la sân îl muşcă şi, deodată, iată-l pe păcătos prăbuşit în abisul păcatului de moarte.

Putem spune deci, cu Părintele L. Lalemment, că “ruina sufletelor vine din înmulţirea păcatelor veniale, care pricinuiesc stingerea luminilor şi a şoaptelor divine în suflet, a harurilor şi mângâierilor lăuntrice, a râvnei şi curajului de a se împotrivi duşmanului. De aci urmează orbirea sufletească, slăbirea în urma căderilor dese, obişnuinţa, insensibilitatea, căci, afecţiunea fiind cucerită, omul păcătuieşte fără să-şi simtă păcatul.” (În La doctrine spirituelle, III-e Principe, ch. II a I.3, apud Tanuerey, op. cit. p. 471).

Dar, acestor urmări de aici, li se adaugă urmările şi mai grave din cealaltă viaţă, din Purgatoriu, unde nenumărate suflete, spre a ispăşi un singur păcat, trebuie să sufere ani şi ani.

Acolo, cea mai insuportabilă dintre toate pedepsele va fi absenţa lui Dumnezeu sau, mai corect spus, prezenţa lui Dumnezeu prin absenţa Lui. Fără îndoială, această pedeapsă nu va fi veşnică, precum în iad, şi nu va duce sufletul la disperare – acesta va fi tot timpul însufleţit de o vie nădejde şi iubire faţă de Dumnezeu – , dar va fi torturat totuşi cumplit de conştiinţa de a se fi lipsit cu voia de Dumnezeul său cel atât de bun, din pricina unor păcate pe care le-ar fi putut evita atât de uşor şi pe care acum, pe bună dreptate, trebuie să le ispăşească. El va fi convins, până la evidenţă, că în acea stare nu se poate, şi el însuşi nu va vrea, să se unească cu Dumnezeu, care e însăşi puritatea, până ce nu se va purifica deplin de orice urmă a păcatului. Şi, spune sfântul Toma de Auino, odată cu această stare violentă de despărţire de Dumnezeu, pe care sufletul recunoaşte că a meritat-o, un foc subtil va chinui sufletul; acesta va ispăşi, astfel, desfătările simţurilor. Cât de cumplit este acest foc, ne-o sugerează Sfântul Toma de Auino: “Cea mai mică scânteie a acestui foc – zice el – e mai chinuitoare decât toate suferinţele acestei vieţi”. Iar Sfântul Ciril remarcă; “Toate suferinţele, chinurile, torturile acestei vieţi, puse alături de cea mai mică suferinţă a purgatoriului, pot fi numite o mângâiere”. Sfânta Magdalena de Pazzi, care văzuse pe fratele său în purgatoriu, ne spune că “focul pământesc, pus alături de focul purgatoriului, este o grădină frumoasă”. Or, dacă Dumnezeu, care este nu numai preadrept, ci şi preabun şi preamilostiv, astfel pedepseşte păcatul uşor, înseamnă că între această întinare atât de mică şi Dumnezeu există o incompatibilitate absolută, care cere păcătosului să plătească, dincolo, până la “cel din urmă filer”. Aşadar, “nu e lucru mic a dispreţui pe Dumnezeu în lucruri mici” (Sfântul Ieronim).

Dragii mei,

Din cele spuse rezultă că niciodată nu vom putea urî prea mult acest rău, care este păcatul venial, nici un efort pentru a-l ocoli nu e prea mare şi nici o renunţare, nici o mortificare, nici o penitenţă nu vor fi prea aspre pentru a-l repara şi ispăşi, cât mai suntem în viaţă; pentru că nu există decât alternativa: “Aut poenitendum aut ardendum.” (Sau facem pocăinţă, sau va trebui să ardem.) E logic şi prudent să alegem pocăinţa, dar să trăim conform acestei alegeri, căci “înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului cel viu”, după ce nemărginita Sa Iubire a fost respinsă. Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin