Start > Ritul bizantin > Duminica după Nașterea Domnului

Duminica după Nașterea Domnului

22 September 2006
2,046 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină
Duminica după Nașterea Domnului

Suntem încă sub stăpânirea bucuriei care ne-a luminat și încălzit sufletele în noaptea de mister a Nașterii Mântuitorului lumii, eveniment care a schimbat cursul istoriei prin faptul că a plătit prețul împăcării omului cu Dumnezeu, i-a redat omului posibilitatea de a-și atinge scopul vremelnic și veșnic pentru care a fost creat, totodată demnitatea de fiu al Lui, pierdută prin păcat. Prin Cristos și în Cristos, adică prin harul sfințitor dobândit de El pe Cruce, omului i s-a deschis cerul, închis până la venirea în chip de rob a acestui Copil-Dumnezeu, respins însă tocmai de către aceia pentru care a venit, în primul rând, ca să-i mântuiască.

Acest Copil, Dumnezeu din Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, consubstanțial cu El și “prin care s-au făcut toate și fără de care nu s-a făcut nimic din ceea ce s-a făcut”, – cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul -, a venit pentru noi cu o întreită misiune: de profet, de arhiereu și de rege. El este Marele Profet spre care converg, în care se întâlnesc toate profețiile Testamentului Vechi și care, fiind chipul Tatălui și purtătorului Lui de cuvânt, Îl face cunoscut înaintea oamenilor, le vorbește despre scopul pentru care a venit, despre suferințele, moartea, învierea Sa din morți și despre împărăția Sa, care începe aici și se desăvârșește în Cer. Acest Copil Divin este și Marele Preot, Arhiereul veșnic, care, jertfindu-Se pe Cruce, îl împacă pe om cu Tatăl ceresc, împărtășindu-i viața divină, pe care i-o alimentează și sporește prin Sfintele Taine, canalele prin care i se varsă în suflet harul sfințitor izvorât din coasta lui Isus străpunsă pe Cruce. Prezența acestui har în suflet imprimă tuturor gândurilor și faptelor sale bune, precum și încercărilor de tot felul, valoare meritorie supranaturală, adică putere sfințitoare, mântuitoare. Acest Copil-Dumnezeu a venit și cu prerogativa de Rege, Împărat al universului, al omenirii, drept pe care îl are în calitate de Creator și Răscumpărător al lumii. El este Stăpânul suveran căruia îi aparținem, ca proprietate, cu tot ce suntem și avem; totul, în viața noastră, trebuie să se desfășoare conform voinței Sale, exprimată în poruncile Sale concretizate în îndatoririle stării noastre. Aceasta este singura cale spre atingerea țelului nostru suprem – mântuirea. Căci “Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri”.

Numai trăind în lumina acestor gânduri, inspirate de nașterea Stăpânului vieții mele, viața mea se va îndumnezei cu adevărat, iar sufletul meu va deveni un locaș curat, un sanctuar vrednic de El. Altfel, zadarnic am aprins lumânarea în Noaptea sfântă, căci ea nu a putut izgoni întunericul din sufletul meu; zadarnic am ascultat sau intonat și eu cu colindătorii mesajul îngeresc: “Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, oamenilor de bunăvoință” (Luca II,14), deoarece, într-un suflet mort prin păcat, toate acestea nu-și găsesc ecoul dorit de Isus Domnul păcii.

Și, fiindcă mâine, odată cu încheierea sărbătoririi Sfintei Nașteri, se încheie și anul, să corelăm reflecțiile de mai sus cu un scurt popas spiritual, spre a face o privire retrospectivă, un examen de conștiință asupra anului parcurs; căci nu știm dacă Stăpânul zilelor, în mila Sa, ne va mai răbda încă un an.

Venim de la Dumnezeu și ne întoarcem la El în ora în care nu gândim. În fața Lui are preț nu numărul anilor ce îi trăim aici, pe pământ, nici cine am fost sau ce rol, strălucit sau anonim, am avut pe scara vieții sociale, ci important și singurul lucru prețios este cum ne-am îndeplinit acest rol pentru a ne asigura mântuirea și cum, în ce stare ne va surprinde ultima clipă: vii sau morți sufletește, adică în prietenie cu Dumnezeu, sau în dușmănie cu El, cu El sau fără El. Non numerantur, sed ponderantur. Anii nu se numără, ci se cântăresc cât sunt de grei, de încărcați cu roade, cu fapte bune, acestea vor fi scara pe care vom urca spre Cer, spre Domnul, Judecătorul și Răsplătitorul vieții. Să nu uităm că fiecare clipă ce trece ni se impută. Transeunt et imputantur.

De aceea, să-L rugăm pe Isus să ne lumineze cu Spiritul adevărului ca să ne cunoaștem și recunoaștem așa cum suntem, cu păcatele, scăderile și omisiunile noastre, și să ne îndreptăm în anul ce vine, dacă mila Sa ni-l va acorda.

În acest scop, împreună cu autorul unor meditații destinate preoților și călugărilor (Vercruysse Bruno, preot S.I. Noui meditații practice pe toate zilele anului, vol. II, în românește de dr. Alexandru Nicolescu, Lugoj, 1927, p. 650), să ne punem două întrebări:

1. Ce a fost pentru mine anul ce se încheie?

2. Ce îmi rămâne din anul ce se încheie?

1.a. Din partea lui Dumnezeu acest an a fost pentru mine un neîntrerupt șir de binefaceri, atât pe plan natural, cât și pe cel supranatural, al harului.

În ordinea naturală, Dumnezeu mi-a păstrat viața, sănătatea, integritatea corporală, ferindu-mă de atâtea primejdii în care alții au rămas invalizi sau și-au pierdut chiar viața. Câți și-au pierdut vederea sau au căzut la pat imobilizați pentru totdeauna, ori, pierzându-și echilibrul mintal, nu s-au putut bucura de viață.

În ordinea suprafirească, apoi, cu câtă grijă a vegheat Dumnezeu asupra mea, luminându-mă în momentele de răscruce, mângâindu-mă în clipele de încercare și dându-mi răbdare și tărie în fața ispitelor sau în eventualele atacuri nedrepte, ca, astfel, să-mi păstrez prietenia cu Dumnezeu. Dacă memoria m-ar ajuta să derulez pe îndelete zilele anului, nu aș găsi nici una în care Dumnezeu să nu mă fi sprijinit.

Acesta a fost pentru mine, din partea lui Dumnezeu, anul ce se încheie.

1.b. Dar, oare, din partea mea, ce a fost? Corespuns-am rolului ce mi l-a încredințat Dumnezeu în familie – ca soț, tată sau fiu -, în societate sau în stat? De câte ori mi-a șoptit în tainițele conștinței calea ce trebuia s-o urmez, decizia ce trebuia s-o iau? De câte ori mi-a ieșit în cale un adevărat sărac ori năpăstuit, infirm, iar eu am trecut nepăsător? De câte ori mi s-a oferit prilejul să iert o ofensă, să aplanez un conflict cu un semen sau coleg de serviciu, iar eu am refuzat? De câte ori, pe drumul Crucii, m-a întâmpinat Isus, invitându-mă să-L urmez cu propria-mi Cruce, și am murmurat? Am refuzat să iau jugul blând al Evangheliei, preferând comoditatea, mediocritatea, închistarea în egoism.

Refuzuri, neglijențe, omisiuni, căutare de mine însumi, trădare a Iubirii întrupate în Iesle, acesta a fost, din partea mea, anul ce se încheie.

Dar să răspundem și la a doua întrebare.

2. Ce îmi rămâne din anul acesta?

Nimic; totul a trecut. Au trecut atât nepăsarea și neglijența în dobândirea virtuților, cât și concesiile făcute pornirilor dezordonate ale omului vechi din mine: orgoliului, comodității, lăcomiei, vorbăriei deșarte și judecăților temerare; au trecut și strădaniile depuse în îndeplinirea obligațiilor religioase și a iubirii de semeni; cu un cuvânt, au trecut și faptele bune, și cele rele. Totul a trecut.

Totuși, dacă, dintr-un punct de vedere, nu mi-a rămas nimic din anul ce a trecut, ci totul a trecut, apoi, din alt punct de vedere, nimic nu a trecut, ci totul mi-a rămas; deoarece, deși acțiunile mele, bune ori rele, considerate ca acte fizice au dispărut în mod ireversibil, totuși, considerate ca valoare sau non valoare spiritual-morală, ele s-au fixat pentru totdeauna în veșnicie, atrăgându-mi răsplata sau pedeapsa, Acest adevăr are valoare și pentru gândurile și faptele mele cele mai tăinuite.

Dacă în anul ce se sfârșește aș fi avut în vedere totdeauna aceste adevăruri, ca acum când fac acest bilanț, cum aș fi folosit orice prilej ca să evit păcatul și să mă îmbogățesc în cele spirituale!

În fața acestor constatări, oare, atâtea haruri și binefaceri, primite de la Dumnezeu, nu mă obligă să-I mulțumesc cu smerenie și să-L ador în persoana Copilului-Dumnezeu din Iesle, dar totodată și să mă rușinez pentru nerecunoștința, nepăsarea și infidelitatea cu care L-am tratat pe Împăratul și Binefăcătorul meu suprem?

Cum să repar acest trecut? Sfântul Pavel ne îndeamnă: “Răscumpărați zilele căci sunt rele”. Dar cum voi răscumpăra ceea ce nu se mai întoarce? Căci timpul este ireversibil. Fugit irreparabile tempus, spune Virgiliu. Clipa pierdută s-a mistuit pentru totdeauna și va constitui acuza și motivul osândirii în fața Judecătorului meu suprem.

Și totuși, noi posedăm miraculoasa putere de a răscumpăra vremea. Cum? Folosind bine clipa prezentă: prin rugăciune, fapte de caritate și îndeplinirea cu promptitudine și exactitate a îndatoririlor familiale și profesionale. Voi răscumpăra vremea dacă, începând chiar de acum, mă voi dezbrăca de omul cel vechi care sunt, adică de trufie, egoism, lăcomie și vai, poate, fariseism, minciună, și, folosind cu fidelitate harurile Copilului Isus, mă voi lăsa transformat de El într-un om cu adevărat nou, într-un alt Cristos, însuflețit de credința vie, care lucrează prin dragoste, adică dăruire de sine, răbdare, toleranță, înțelegere pentru slăbiciunile și mizeriile materiale și morale ale semenilor, virtuți prin care, Cristos, născut în mod mistic în noi prin harul botezului, crește și lucrează în noi și, prin noi, în lume.

Iată de ce, în această duminică ultimă din an, în care îl sărbătorim pe Sfântul Iosif, logodnicul Preasfintei Fecioare, patronul familiei creștine, al Bisericii universale și, în mod special, al diecezei noastre, Dieceza Română Unită de Cluj-Gherla, să-l implorăm pe el, care l-a crescut și ocrotit pe Isus, să ne ajute în anul ce vine să ne asemănăm tot mai mult cu El, ca să putem spune cu Sfântul Pavel: “Trăiesc, dar de acum nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”.

Ritul bizantin