Start > Ritul latin > Păzește poruncile până la venirea Domnului

Păzește poruncile până la venirea Domnului

18 October 2010
2,727 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica a XXVI-a de peste an (Anul C)

Profetul Amos este impresionat și tulburat de prăpastia care exista între bogații și săracii din capitala Regatului Israel, sau de Nord, Samaria, pe vremea regelui Ieroboam al II-lea (783-743 î.C.). O mână de bogați trăiau într-un lux, într-un huzur de nedescris, în orgii, petreceri și chefuri neîntrerupte: bucate și vinuri alese, muzică și parfumuri rafinate, paturi de fildeș. În ultimii ani, arheologii, făcând săpături pe locul fostului oraș Samaria, au găsit într-adevăr un asemenea pat de fildeș, în care se lăfăiau, dormeau bogații de pe vremea profetului Amos. În timp ce restul, majoritatea populației, se zbăteau în cea mai neagră sărăcie și mizerie. Profetul prevestește pedeapsa care va veni asupra lor: vor fi duși în robie. Ceea ce s-a și întâmplat. În anul 722 î.C., asirienii, conduși de regele Sargon al II-lea, au ocupat Samaria, au distrus-o și au dus în robie pătura cea mai înstărită a populației, în frunte cu bogații care își trăiau viața în orgii și petreceri.

Aceeași temă o reia Isus în Evanghelia Liturghiei de azi. Era un bogat care se îmbrăca în purpură – în purpură se îmbrăcau, pe vremea aceea, numai împărații – și chefuia nu din când în când, ci în fiecare zi. Isus nu ne spune cum se chema bogatul, căci la evrei numele indica întotdeauna ceva pozitiv, o intervenție, o binecuvântare, un dar, un favor al lui Dumnezeu. Or, bogatul din parabola lui Isus era un blestemat, un condamnat de Dumnezeu, iar pedeapsa e mult mai cumplită decât cea prezisă de profetul Amos pentru bogații din vremea sa. A murit bogatul, a fost înmormântat cu același fast cu care a trăit, și a ajuns în iad, în flăcări, în chinuri. Trăia și un sărac. Isus ne spune că era drept. Ne dă și numele lui: Lazăr, prescurtarea de la Eleazar, care, tradus, înseamnă “Dumnezeu ajută”. Dumnezeu l-a ajutat să-și suporte sărăcia și boala cu demnitate și resemnare, fără să se revolte, cu speranța că îi va face dreptate și îl va răsplăti după moarte. Zăcea afară, la ușa bogatului; trupul îi era acoperit de răni – era bolnav de lepră -, câinii care așteptau resturile de la masa bogatului îi lingeau puroiul. Ar fi voit să-și potolească foamea cu resturile de la masa bogatului, dar nu i se dădeau.

Despre ce este vorba? În antichitate nu se foloseau la masă linguri și furculițe. Se mânca cu mâna, direct. Mâncărurile lichide, sosurile, se serveau întingând bucăți de pâine în ele. De unde cuvântul lui Isus la Cina cea de Taină: “Cel care întinge cu mine pâinea în blid, acela mă va vinde”. Și cum se murdăreau pe degete de mâncare, iar șervețele nu existau, la urmă, mesenii luau bucățelele de pâine, își curățau degetele și le aruncau sub masă, împreună cu oasele. Acestea erau resturile pe care ar fi voit să le mănânce Lazăr. La sfârșitul mesei, erau lăsați în casă câinii și mâncau ce se arunca sub masă. Bogatul din parabola lui Isus iubea mai mult câinii lui decât pe săracul care zăcea flămând pe pragul casei lui. E o imagine pe care o avem și astăzi sub ochi. Bogații, mai ales cei din Occident, iubesc mai mult câinii decât săracii, cheltuiesc fantastic de mult pentru câini: mâncăruri speciale, magazine, clinici, spitale, frizerii, saloane de coafură, parfumerii pentru câini, cimitire luxoase, cu monumente de marmură pentru câini, în timp ce în lume mor anual cel puțin 50 de milioane de persoane și cel puțin un milion de copii de foame și lipsă de medicamente.

A murit și Lazăr, dar nu ne spune Isus că a fost înmormântat: a fost aruncat la groapa comună, unde erau aruncați săracii cărora nu avea cine să le facă înmormântare, și sufletul lui a fost purtat pe brațe de înger în paradis. Despre bogat nu ne spune Isus că era ateu, că și-a adunat bogățiile în mod necinstit: că a furat, a înșelat, a nedreptățit, că se îmbăta când făcea mesele sale copioase sau că făceau alte păcate; a fost suficient egoismul său, insensibilitatea, lipsa de milă, închiderea inimii la vederea săracului flămând, ca să fie condamnat și aruncat în iad. Era un om care nu se gândea nici la Dumnezeu, nici la aproapele, nici la viața de dincolo; singura lui preocupare era să se bucure de viață aici, pe pământ, să-i smulgă vieții toate plăcerile posibile.

Se apropie luna noiembrie, dedicată pomenirii morților și, cu Evanghelia pe care ne-o propune, Biserica ne pregătește sufletele, ne îndreaptă mintea spre lucruri serioase, spre lucrurile de pe urmă – novissima: moartea, judecata, cerul, iadul. A murit Abraham, a murit bogatul, a murit Lazăr, au murit cei cinci frați ai bogatului, vom muri și noi cu toții; nu ne facem iluzii, oricât ni s-ar părea moartea de departe. Iadul este o realitate înspăimântătoare, care nu trebuie să se transforme în obsesie, ci trebuie să ne preocupe, să ne dea de gândit, căci “frica de Dumnezeu”, am putea zice, frica de Iad, “e începutul înțelepciunii”.

Pentru mulți creștini de azi, iadul este o poveste, nu mai trebuie rostit acest cuvânt, ca să nu traumatizăm, să nu speriem lumea. Pentru unii, toți osândiții din iad și toți diavolii, la sfârșitul lumii, vor fi iertați și reabilitați. E apocatastaza, vechea erezie a lui Origene. Pentru alții, de exemplu, pentru ortodocși, care nu cred în purgator, se poate trece din iad în cer; invers, nu. Între iad și cer ar fi un fel de zid perforat, găurit, și prin aceste găuri păcătoșii mai mici pot să treacă din iad în cer. În sfârșit, pentru alții, iadul există, e adevăr de credință, dar e gol, nu e nimeni în el. Scria teologul elvețian Hans Urs von Balthasar: “Iadul există, dar nimeni nu poate să spună câte persoane adăpostește. S-ar putea să fie și gol. Eu prefer să las loc speranței”. S-ar putea să fie gol, dar s-ar putea să fie și plin, așa cum îl descriu vizionarii de la Fatima, care au văzut sufletele căzând în iad, așa cum cad iarna, când ninge, fulgii de zăpadă pe pământ. Sau, urmând logica Evangheliei de azi, care ne spune că bogații egoiști merg în iad, putem presupune că o treime dintre oameni se osândesc, având în vedere că 30% din populația globului sunt bogați, care au acaparat 70% din bogățiile pământului și trăiesc într-un huzur și o risipă fără margini, lăsând două treimi din populația globului să rabde și să moară de foame.

Țările bogate cheltuiesc în fiecare an 1000 de miliarde de dolari pentru armament. Dacă numai o parte din acești bani ar fi dați popoarelor sărace, n-ar mai muri nimeni pe pământ de foame, mizerie sau lipsă de medicamente. S-a calculat că numai cu prețul a două submarine nucleare s-ar putea reduce de trei ori prețul la mâncare în țările sărace ale Africii.

Când bogatul îl ajută pe sărac își face lui cel mai mare serviciu. Pomana pe care o face săracul bogatului e mai mare decât pomana pe care o face bogatul săracului.

“Purtați-vă poverii unii altora” (Gal 5,26), spune sfântul Pavel. Explică sfântul Augustin: “Tu ești bogat; celălalt e sărac. Cu toate acestea amândoi ave-ți povara voastră. Fratele tău poartă în spate povara sărăciei, tu porți povara și mai mare a bogăției. Ajută-l să poarte povara lui, și el te va ajuta să o porți pe a ta. Povara sărăciei constă în a nu avea, povara bogăției constă în a avea mai mult decât este necesar. Imaginează-ți că sunteți doi călători: tu porți prea mulți bani și celălalt nu poartă nimic. El s-a apropiata de tine ca să fie însoțitorul tău: nu-l alunga, nu-l părăsi. Dă acestui însoțitor al tău, vei face două lucruri bune în același timp, îl vei ajuta pe el și te vei despovăra pe tine însuți”.

Frații bogatului osândit nu ar fi crezut și nu s-ar fi convertit, chiar dacă ar fi mers la ei unul care a înviat din morți. Acum, la noi, în sfânta Euharistie, vine unul care a înviat din morți: e Cristos. Lui să-i cerem puterea de a-i iubi și a-i ajuta pe toți Lazării pe care îi întâlnim în cale.

Ritul latin