Predici

E lucru cunoscut şi în antichitate, înţelepţii, filosofii dădeau discipolilor lor învăţăturile cele mai însemnate în cadrul unui banchet. Uneori dădeau operele care cuprindeau aceste învăţături titlul Banchetul. Astfel avem celebrul tratat de la Palaton intitulat Banchetul. Tot în cadrul unui banchet a voit şi Isus să dea preţioasele învăţături din Evanghelia de azi.

Umilinţa şi iubirea dezinteresată sunt cele două teme ce se desprind din liturgia Cuvântului de astăzi. În drum spre Ierusalim, Isus s-a oprit, fiind zi de sâmbătă, într-o localitate oarecare. După slujba de la sinagogă, un prieten l-a invitat să ia masa la el. Erau prezenţi şi câţiva farisei, potrivnicii lui înverşunaţi. Ce căutau aceştia? Normal, la o masă festivă stau împreună prietenii, nu duşmanii. Au venit să-l pândească, ne informează evanghelistul Luca: să-i prindă vreun gest, vreun cuvânt, ca să aibă cu ce să-l acuze.

Dar şi Isus era cu ochii pe ei. A observat cum se repezeau să ocupe primele locuri la masă, locurile de onoare. Isus se foloseşte de ocazie, ca să le dea tuturor o învăţătură: când eşti la masă, nu ocupa primele locuri, ca să nu păţeşti ruşinea de a fi ridicat de acolo şi poftit la coada mesei, ci, invers, ocupă ultimele locuri, ca să fii poftit în capul mesei. Prin aceste cuvinte, s-ar părea că ne dă o învăţătură de bună creştere, de comportament civilizat la masă, sau ne învaţă o strategie subtilă de a ajunge pe primele locuri.

De altfel, o asemenea strategie subtilă de a ajunge la primele locuri simulând o umilinţă falsă şi interesată era cunoscută şi practicată pe vremea lui Isus la evrei. În tradiţia rabinică era o regulă care spune: “Stai la două sau trei locuri distanţă de locul care ţi se cuvine şi aşteaptă să ţi se spună: «Urcă mai sus! Urcă mai sus!» decât să ţi se spună «Coboară, Coboară!»” mândrie sub masca smereniei.

În realitate, Cristos ne dă o lecţie profundă de umilinţă, căci numai umilinţa trăită pe pământ ne asigură un loc de frunte la ospăţul Tatălui din ceruri.

Ce este umilinţa? Dacă i se pune întrebarea unui bărbat, ar putea răspunde: “Să nu te porţi ca un dictator în casă”. Întrebată o femeie, ar putea să răspundă: “Să nu-i răspunzi bărbatului, să taci, să laşi de la tine”. Întrebată o tânără, ar putea să răspundă: “Să nu te laşi stăpânită de vanitate”. Întrebat un preot, ar putea să răspundă: “Să te recunoşti păcătos şi să faci pocăinţă”. Toate lucruri adevărate, dar numai în parte. Învăţătura lui Isus este mult mai profundă şi o găsim în cuvintele lui: “Cine se înjoseşte se va înălţa”. Iată cine e smerit: cel care se înjoseşte, cine coboară, cine se lasă în jos. Pe buzele lui Isus, expresia “a te înjosi” nu are nimic înjositor în ea; înseamnă, pur şi simplu, a coborî, a te lăsa în jos. Dar de unde să coborâm pentru a practica umilinţa? Din falsa şi iluzoria înălţime la care ne-au urcat orgoliul, vanitatea, dorinţa de a face carieră, de a ne afirma, de a ne ridica deasupra altora prin mijloace necinstite, călcându-i pe alţii în picioare, sau, pur şi simplu, de la falsa înălţime la care ne-a ridicat imaginaţia, fantezia noastră: de un pic de megalomanie suferă fiecare om. Uităm foarte uşor că tot ce e bun şi frumos în noi e darul lui Dumnezeu, că nu avem cu ce ne mândri.

Dar umilinţa este ceva mai mult decât atât. Isus Cristos nu a fost nevoit să coboare de la o asemenea falsă înălţime la care ne urcă pe noi păcatul, mândria, căci el a fost fără de păcat. Nu găsim scris în Evanghelii că el ar fi cerut vreodată iertare de la oameni sau de la Tatăl său, căci nu a avut pentru ce. Şi totuşi, el a trăit umilinţa, căci a zis: “Învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima”. Dumnezeu este smerit fiindcă se înjoseşte, în înţelesul cel mai frumos al cuvântului, vine în jos, coboară din înălţimea infinită a dumnezeirii la creaturile sale; este ceea ce numesc Sfinţii Părinţi symkatabasis – condescendenţa, coborârea lui Dumnezeu. Ori de câte ori Dumnezeu iese din el însuşi şi coboară în afară, spre om, el face un act de umilinţă.

“Fiţi imitatori lui Dumnezeu” ne îndeamnă apostolul Pavel. În ce să-l imităm? În modul lui de a se comporta şi ai trata pe oameni? Cum îi tratează? Dumnezeu îl alege pe cel slab, sărac, ignorat, considerat a fi nimic – le scrie apostolul Pavel Corintenilor (cf. 1Cor 1, 27-29). El “îi dă jos de pe tron pe cei puternici şi îi înalţă pe cei umili”, aşa cum cântă Fecioara Maria în imnul Magnificat. În acest scop, Biserica le porunceşte păstorilor sufleteşti să-i aibă la inimă, să-i preţuiască în primul rând pe cei pe care îi are la inimă şi îi preţuieşte în primul rând pe cei mici, săraci, umili. De aceea interzice orice formă de discernere cum ar fi: bănci rezervate în biserică, favoruri, atenţii speciale la serviciile religioase acordate celor puternici, bogaţi, sus-puşi. O atitudine de servilism, de slugărnicie interesată, de acordate de atenţii speciale politicienilor bogaţi şi puternici, şi în general corupţi, şi o atitudine de dispreţ, de neglijare în seamă a celor mici şi umili înseamnă contrariul atitudinii pe care o are Dumnezeu. Înseamnă ai da jos de pe tron pe cei umili şi ai înălţa pe cei puternici. Didahea apostolică, o scriere creştină din jurul anului o sută făcea clerului această recomandare: “Dacă soseşte o persoană importantă a acestei lumi în timp ce prezidezi, vorbeşti, asculţi sau citeşti cuvântul lui Dumnezeu, tu, celebrantule, nu întrerupe slujirea ta liturgică pentru acea persoană: vor avea grijă fraţi să-l primească… Dar dacă soseşte un sărac sau o văduvă sau un bătrân şi nu are loc să s e aşeze, chiar dacă eşti episcop, fă-i loc cu cordialitate, chiar dacă tu ar trebui să te aşezi pe pământ!”

În Evanghelia de azi, Isus îl îndeamnă pe prietenul său, care l-a invitat la masă, ca, atunci când dă o masă, s-o facă complet dezinteresat, să-i cheme pe cei care n-au cum să-i întoarcă invitaţia. Acest lucru îl face şi Dumnezeu: toate umilirile sale, toate coborârile sale la noi, oamenii, sunt acte de iubire complet dezinteresate: nu aşteaptă nimic în schimb.

Părinţi trebuie să-şi educe copii în acest spirit al iubiri dezinteresate, al generozităţii, al generozităţii, al slujiri gratuite, al solidarităţi cu cei săraci şi în suferinţă ca să nu li se întâmple chiar lor ce i s-a întâmplat unei mame. O mamă, rămasă văduvă, având un singur copil şi acela capricios şi egoist din fire, s-a obişnuit să-i răsplătească şi cel mai mic serviciu pe care îl făcea fiul ei. Când ceva, trebuia să-i spună de pildă: “Du-te şi cumpără pâine, că îţi dau zece lei; mergi şi cumpăr-mi medicamentul acesta că îţi dau o îngheţată”. Într-o zi, când se simţea rău, i-a spus fiului ei: “Mergi şi cheamă un doctor”. Iar băiatul: ” Cât îmi dai?…”

“Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” – ne îndeamnă Isus. Aceasta este smerenia pe care trebuie să o învăţăm de la el: să coborâm la cei mici, neputincioşi, infirmi, bolnavi şi să le alinăm suferinţa, să-i ajutăm din iubire dezinteresată. În aceste momente, Isus ne invită, în mod cu totul dezinteresat, fără să aştepte ceva în schimb, la ospăţul său euharistic. El se umileşte, coboară la noi. Să ne deschidem inimile şi să-l primim.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin