Predici

Tema centrală a Cuvântului lui Dumnezeu propus pentru Liturghia duminicii de astăzi este credinţa. Sfântul Beda Venerabilul ne vorbeşte despre importanţa fundamentală a credinţei în viaţa omului într-o carte a sa în care descrie încreştinarea Angliei. Când primul misionar a ajuns pe pământul britanic, regele a convocat sfatul înţelepţilor, spre a decide ce atitudine trebuie să ia cu privire la noua învăţătură. Unul dintre înţelepţi s-a ridicat şi a vorbit aşa: “O, rege, imaginează-ţi că tu stai la masă cu curtenii tăi! E iarnă. E noapte. Focul arde în şemineu, sala e bine luminată. Afară e furtună puternică. Lapoviţa, ninsoarea lovesc în geamuri. La un moment dat o pasăre intră în sală, face un rotocol şi iese prin partea cealaltă a sălii. Pentru câteva momente se bucură de lumină, de căldură, dar apoi dispare din nou în întuneric şi în ger. Aşa este viaţa noastră. Venim din întuneric şi dispărem din nou în întuneric. Nu ştim de unde venim şi nu ştim unde dispărem, ce va fi după aceea. Dacă noua învăţătură, credinţa creştină, ne aduce vreo lămurire, ne dă vreo certitudine în privinţa aceasta, merită să o primim”.

E frumos şi impresionant strigătul ucenicilor de la începutul fragmentului evanghelic de azi: “Doamne, sporeşte-ne credinţa!” Evanghelistul nu ne spune ce i-a determinat pe ucenici să scoată acest strigăt. Oboseala? Descurajarea? Nesiguranţa şi frica de ceea ce îi aştepta? Să nu uităm că scena din Evanghelia de astăzi se petrece în timpul călătoriei spre Ierusalim. Era ultima călătorie pe care Isus o făcea cu ucenicii spre Ierusalim, după ce Isus le-a prezis ce îl aşteaptă acolo: batjocorirea, suferinţa, condamnarea la moarte.

Dar, având în vedere răspunsul pe care îl dă Isus, putem presupune şi un alt motiv pentru care ucenicii cereau sporirea credinţei. Nu erau mulţumiţi cu o credinţă comună, obişnuită, pe care o au toţi oamenii. Voiau o credinţă excepţională, o credinţă carismatică, superioară, care să-i facă în stare să înfăptuiască lucrurile miraculoase, spectaculoase pe care le făceau carismaticii din Corint, despre care ne vorbeşte apostolul Pavel (cf. 1Cor 13, 2).

Isus le răspunde ucenicilor indirect, prin două imagini. Prima este imaginea seminţei de muştar. Pe vremea lui Isus, rabinii aveau o altă vorbă care arăta câtă forţă, câtă valoare conţin anumite lucruri aparent neînsemnate. “Un bob de piper”, spuneau rabinii, “valorează mai mult decât un coş de pepeni”. Isus vorbeşte de bobul de muştar: mic, abia vizibil. Credinţa, chiar numai cât bobul de muştar, înfăptuieşte lucruri extraordinare, în faţa cărora rămâi uimit, aşa cum rămâi uimit văzându-l pe unul care îi porunceşte unui sicomor să se dezrădăcineze şi să se sădească în mare. Sicomorul creşte în Palestina. Poate aţi văzut la Ierihon sicomorul lui Zaheu. Este un copac uriaş ca stejarul de la noi, cu rădăcini groase şi adânc înfipte în pământ.

Şi care este minunea uluitoare pe care o înfăptuieşte credinţa în viaţa omului? Este aceea de a rămâne în picioare, de a nu te lăsa doborât atunci când suferinţa, violenţa, nedreptatea te lovesc, atunci când suferinţa se prezintă cu totul absurdă şi fără sens, atunci când Dumnezeu parcă e absent, ca şi cum nu ar vedea, nu ar auzi, nu l-ar interesa ce se petrece pe pământ. Profetul Habacuc, din prima lectură, văzând dezastrul, violenţele, distrugerile, nedreptăţile comise de năvălitorii caldei, gemea: “De ce, Doamne? Până când, Doamne?” Răspunsul Domnului vine imediat: “Cel drept va trăi prin credinţa lui”. Nu se va lăsa demoralizat. Disperarea nu îl va împinge la sinucidere. Va trăi. Credinţa îl va salva. Dumnezeu nu doarme; va interveni, va face dreptate.

Pentru omul Vechiului Testament, în esenţa ei, credinţa însemna un singur lucru: Dumnezeu, care odinioară a salvat poporul său de la pieire, scoţându-l din Egipt, continuă să vegheze asupra lui, să intervină pentru el, să-l salveze. Pentru omul Noului Testament, în esenţa ei, credinţa înseamnă tot un singur lucru: că Dumnezeu, care ne-a salvat prin Isus din Nazaret, continuă să lucreze, să intervină, să ne salveze prin el. Crezul pe care îl recităm la Liturghie iniţial nu exprima decât credinţa în Isus Cristos care s-a născut din Maria Fecioara, a fost răstignit, a murit, a înviat şi acum şade la dreapta Tatălui. Apostolul Pavel mărturisea deschis: “Eu nu am cunoscut nimic altceva în mijlocul vostru decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit”. Toată ştiinţa noastră, toate cunoştinţele noastre, în comparaţie cu cunoaşterea lui Cristos, sunt gunoaie, cum se exprima acelaşi apostol.

Celebrul savant şi profesor Wilfrid Monod povesteşte că s-a oprit odată în faţa vitrinei unui magazin unde era expus un tablou care îl reprezenta pe Isus Răstignit. Şi a observat cum un copil îmbrăcat în zdrenţe privea cu nesaţ tabloul. “Cine este acela de pe cruce?”, l-a întrebat savantul, prefăcându-se că nu ştie despre cine este vorba. “E Mântuitorul nostru Isus Cristos”, răspunde copilul cu însufleţire. “Cei de acolo sunt soldaţii romani. Cea care plânge e Mama lui. L-au ucis, domnule, l-au ucis, l-au ucis de-a binelea”, spune copilul, în timp ce savantul pleca. După câţiva paşi, copilul aleargă în urma lui, strigând: “Domnule, domnule, staţi să vă mai spun ce s-a întâmplat: după ce a fost ucis, a înviat. Da, domnule, a înviat”. Savantul şi-a văzut de drum, cumva ruşinat: ceea ce ştia acel copil valora mai mult decât toată ştiinţa pe care el, savantul, o avea.

Credinţa noastră în Cristos nu este o credinţă moartă, ci o credinţă vie, adică o credinţă în cineva care este viu. Nu e un mănunchi de adevăruri abstracte, nu e un lucru, nu e un obiect în care credem, ci o persoană: e Cristos cel viu. Sculptorul Iohann Donnecker (1754-1841) a făcut o statuie prin care voia să-şi exprime credinţa în Cristos. A chemat în atelier un grup de copii, ca să-şi dea cu părerea: “Trebuie să fi fost un om cu adevărat mare”, a zis un copil. Artistul, nemulţumit, a aruncat statuia şi a făcut alta. A chemat din nou copiii. “Trebuie să fi fost un om bun, dar bun de tot”, a zis o fetiţă. Artistul, nemulţumit, a aruncat-o şi a făcut alta. A chemat din nou copiii. Dar de data aceasta copiii nu au mai deschis gura. Şi-au descoperit capul şi priveau uimiţi. Câteva fetiţe au îngenuncheat. Acesta este actul de credinţă: a îngenunchea în faţa lui Cristos şi a spune ca apostolul Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Prin a doua imagine din Evanghelia de azi, Isus mai precizează un lucru foarte important legat de credinţă. Nu trebuie să cădem în greşeala fariseilor şi a pelagienilor de mai târziu, care considerau că se mântuiesc pentru faptele lor: pomeni, rugăciuni, posturi. Mântuirea nu se negociază, nu se cumpără. E darul gratuit al lui Dumnezeu. Reluând cuvintele profetului Habacuc, apostolul le scria Romanilor (3,28): “Omul se îndreptăţeşte, se mântuieşte prin credinţă, nu pentru faptele Legii. După ce aţi făcut tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: «Suntem nişte servitori netrebnici: am făcut ce eram datori să facem»”. Dar nici să nu cădem în greşeala protestantă, spunând: “Nu e nevoie de fapte, numai credinţa ne mântuieşte”. În acest caz, trebuie să scoatem din Sfânta Scriptură cuvintele sfântului Iacob: “Credinţa fără fapte e moartă în ea însăşi” (2,20), şi din Evanghelie să scoatem parabola servitorului infidel (Lc 16,1), a smochinului neroditor (Lc 13,6) şi a talanţilor (Mt 25,14). E adevărat, nu ne mântuim pentru că facem ceea ce suntem datori să facem, dar nici fără să facem ceea ce suntem datori să facem.

Doamne, sporeşte credinţa noastră! La un post de televiziune, s-a difuzat un reportaj despre paraşutişti. S-a văzut ce curaj eroic e necesar pentru paraşutişti când se deschide uşa avionului şi ei trebuie să se arunce în gol de la mare înălţime. E o spaimă îngrozitoare: dacă nu se deschide paraşuta şi se fac praf când ajung la pământ? Cine ştie unde cad şi peste ce cad? Mulţi n-au curajul să sară. Dintre fetele care s-au antrenat, una singură a avut curajul să se arunce. Aceasta e credinţa: un act de curaj, de eroism. E o aruncare în gol, mai ales în momente de criză, de întuneric, de îndoială, de aparentă absenţă a lui Dumnezeu; o aruncare în gol, dar cu convingerea şi certitudinea că întotdeauna cădem în braţele Tatălui, în braţele lui Dumnezeu.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin