Predici

Este un cuvânt care se repetă mereu şi care ne reţine atenţia în lecturile biblice ale Liturghiei de azi: e cuvântul înţelepciune. Numai înţelepciunea îl poate mântui pe om. Dar ce este înţelepciunea? Această întrebare şi-o pun autorii primelor două lecturi luate din Vechiul Testament: regele Solomon în prima lectură luată din Cartea înţelepciunii şi regele David în psalmul responsorial.

Omul nu poate da un răspuns la această întrebare. Judecăţile oamenilor sunt şubrede şi nesigure. Omul abia poate să cunoască câte ceva din realităţile pământului, dar cum ar putea cunoaşte el realităţile cereşti? Numai Dumnezeu cunoaşte secretul înţelepciunii. Numai el ştie care este ţinta, scopul pentru care l-a creat pe om, şi care sunt căile care îl conduc pe om la scopul pentru care a fost creat, pentru ca viaţa omului să nu se termine cu un eşec, cu un faliment. Dar cine poate să cunoască gândul şi voinţa lui Dumnezeu? Cine poate şti ce este înţelepciunea vieţii, dacă Dumnezeu nu i-o descoperă? Toată drama omului din Vechiul Testament, care nu ştie care este sensul vieţii, e cuprinsă în cuvintele deprimante ale psalmistului pe care le-am auzit în psalmul responsorial: “Anii vieţii omului sunt ca iarba care încolţeşte şi înfloreşte dimineaţa, iar seara e tăiată şi se usucă. Anii vieţii noastre se ridică la 70 de ani, iar pentru cei mai robuşti la 80 de ani. Şi toate realizările cu care se mândreşte omul nu sunt decât trudă şi durere, căci totul trece iute, iar noi zburăm”. Singura înţelepciune pe care o descoperă omul cu mintea sa în faţa acestei situaţii disperate, fără ieşire, e cea exprimată de mai multe ori în cărţile Vechiului Testament: să mâncăm, să bem, să ne distrăm, căci mâine vom muri. Să profităm de puţinii ani care ne sunt daţi să-i trăim. Pentru a arăta cât e de iluzorie înţelepciunea omului fără Dumnezeu şi fără perspectiva unei alte vieţi după viaţa aceasta, un rabin spunea într-un midraş, într-o predică în care comenta cuvintele din cartea Qohelet, 5,14: “Gol am ieşit din sânul mamei, gol mă voi întoarce în sânul pământului”, această fabulă. O vulpe s-a apropiat într-o zi de o vie înconjurată cu un gard de piatră, în care se găsea doar o mică gaură. Trei zile a postit vulpea ca să slăbească şi să se poată strecura în vie prin gaura aceea. După ce a intrat, a mâncat atâţia struguri că s-a îngrăşat, punând la loc kilogramele pierdute cât postise. Când să iasă, şi-a dat seama că nu mai putea ieşi afară. Trei zile a trebuit să postească din nou ca să slăbească şi să poată ieşi afară din vie prin gaura îngustă prin care intrase. Odată ieşită, a privit îndelung via, zicând: “Vie, viişoară, cât de frumoasă eşti tu, şi cât de dulci sunt strugurii tăi! Dar ce folos am avut de ei? Cum am intrat, aşa am ieşit.”

În faţa acestei constatări amare, omul Bibliei se refugiază în rugăciune. L-am auzit pe psalmist implorându-l pe Dumnezeu: învaţă-ne, Doamne, să ne numărăm bine zilele, ca să dobândim înţelepciunea inimii. Dă-ne acea bucurie care umple inima omului care ştie pentru ce trăieşte şi mai ales ştie pentru ce moare. Răspunsul la întrebarea pusă în prima lectură şi în psalm ni-l dă Cristos în Evanghelia Liturghiei de astăzi. De fapt, Vechiul Testament este o aşteptare, o întrebare, iar Noul Testament în întregime este o împlinire, un răspuns pe care Dumnezeu îl dă omului. Prin Cristos, Dumnezeu îşi descoperă gândul şi voinţa, ne arată ce este înţelepciunea. El ne arată că viaţa omului nu e doar un fir de iarbă care dimineaţa încolţeşte şi seara se usucă, nu sunt 70 sau 80 de ani de suferinţă şi de trudă după care omul trece în nefiinţă. Omul îşi continuă viaţa după moartea trupului. Isus ne arată şi calea de urmat spre a dobândi viaţa veşnică pentru ca viaţa pământească să nu se încheie cu un eşec. “Cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine, nu poate fi ucenicul meu… Dacă vine cineva la mine şi nu-l urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul meu”. Aceasta este înţelepciunea creştină, în totală contradicţie cu înţelepciunea lumii: purtarea crucii pe urmele lui Cristos, acea cruce care, cum spune apostolul Pavel, pentru iudei este scandal, iar pentru păgâni nebunie, dar pentru cei care se mântuiesc este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Cuvintele lui Isus poate ne sperie, ne şochează, ne scandalizează. Cum? El desfiinţează porunca a patra care cere copiilor să-şi iubească părinţii? El, care ne porunceşte să-i iubim şi pe duşmanii noştri, ne cere să-i urâm pe cei dragi din familie? De fapt prin aceste cuvinte şocante, Isus ne spune că nici o iubire nu trebuie pusă mai presus de iubirea faţă de el: că orice iubire, inclusiv iubirea dintre soţi, dintre fraţi şi surori, dintre părinţi şi copii trebuie, să treacă prin el, că atunci când e vorba de a-l urma pe el, de a urma învăţăturile Evangheliei, trebuie să sacrificăm totul, dacă e cazul, chiar şi viaţa noastră, şi pe cei dragi.

Cristos este radical şi exigent. El nu îngăduie în viaţa creştinului, care vrea să-l urmeze pe el, compromisurile, jumătăţile de măsură, ezitările, uşurătatea. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Fragmentul evanghelic de azi urmează după parabolele ospăţului de nuntă la care invitaţii au refuzat să vină, scuzându-se: unul că merge să-şi vadă ogorul pe care l-a cumpărat, altul că şi-a cumpărat cinci perechi de boi pe care trebuie să-i încerce, altul că s-a însurat. Noi nu ne mai rugăm lui Dumnezeu ca Solomon să ne descopere înţelepciunea inimii, căci ne-a descoperit-o Cristos, o cunoaştem, ci ne rugăm: Ajută-ne, Doamne, să-l urmăm pe Cristos cu crucea în spate, să ne îndreptăm cu curaj spre viaţa veşnică şi astfel să ne trăim cu înţelepciune anii vieţii noastre pământeşti.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin