Start > Ritul latin > Prea mulți înțelepți avem în circulație, din care cauză a sărăcit înțelepciunea

Prea mulți înțelepți avem în circulație, din care cauză a sărăcit înțelepciunea

11 September 2010
708 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIII-a de peste an (Anul C)

“Cine a cunoscut voința Ta, dacă Tu nu i-ai dat înțelepciune, și dacă nu i-ai trimis de sus Duhul Tău cel Sfânt?” Înțelepciunea lui Solomon 9, 14-18

“Eu așa cum sunt, bătrânul Paul, acum întemnițat pentru Cristos Isus…, te rog, pentru Onisia, inima mea…” Filimon 9-10; 12-17

“Dacă vine cineva la mine și nu urăște pe tatăl său și pe mama sa… nu poate fi ucenicul meu.” Lc. 14, 25-33

Unii învățători

Duminica trecută am încercat să răspund la întrebarea dacă umilința este o virtute și dacă modestiei i-ar mai sta bine în lumea în care trăim. Astăzi, în primul rând ne putem pune niște întrebări asemănătoare cu privire la înțelepciune. Rămânând la textul propus de prima lectură, s-ar părea că răspunsurile nu sunt prea încurajatoare. Deci, să încercăm de a exemplifica. – Cine-i omul acela care poate să cunoască Voința lui Dumnezeu? – Cine-și poate închipui ce anume vrea Domnul?

Personal, am întâlnit mai multe persoane, care făceau paradă cu siguranța lor uluitoare referitor la voința lui Dumnezeu. Unii ca aceștia (mai degrabă unele), par a cunoaște toate secretele lui Dumnezeu, la care apelează cu cea mai mare dezinvoltură, mai ales atunci când au a le impune altora voința lor. Asemenea persoane nu-și dau nici câtuși de puțin silința de a se gândi serios, care anume este voința Domnului, din care cauză o prezintă ca pe voința lor proprie. Apoi, mai sunt și altfel de oameni, care nu se interesează nici câtuși de puțin de voința Domnului, datorită faptului că știu prea bine că voința Domnului nu se potrivește cu a lor, mai ales cu mofturile, cu interesele, și cu toate faptele lor mai mult sau mai puțin curate.

În privința aceasta raționamentele oamenilor sunt firave, timide, și nesigure; sunt reflexiile noastre. Citind anumite ziare, ascultând unele predici de pe amvoane, lecții de pe catedre, ori discursuri politice de la tribune, observăm că raționamentele cele mai schiloade, nu numai de piciorul sintaxei, dar și de acela al logicii și absurditățile cele mai evidente sunt prezentate cu o resupunere îngâmfată și cu un ton atât de peremtoriu, încât trebuie să fii foarte atent ca să poți să-ți stăpânești râsul. În toate domeniile, inclusiv cel bisericesc, există învățători cu diplome mai mult sau mai puțin suspecte, care oferă ca ceva sigur niște lucruri, ce nu sunt decât niște simple bâlbâieli. și cu cât o părere este mai discutabilă, cu atât mai mult și-o prezintă cu o siguranță uimitoare, fără a primi nici cea mai mică observație, fără nici cea mai mică concesie ideilor fixe.

După părerea mea ar fi mult mai credibili așa zișii “maeștri” dacă în discursurile pe care le țin ar spune din când în când câte un cuvânt de felul acesta: “dar”, “poate”, “ar putea să fie”, “mi se pare că”. Sau dacă ar avea curajul de a recunoaște “nu știu”, “nu cunosc problema”. Însă ei oferă soluții fără ca măcar să cunoască problema, despre ce anume este vorba. Ei știu și au descoperit totul, minus lucrul de căpetenie, îndoiala. Construcțiile lor ar părea mult mai solide, dacă, așa cum spune cartea Înțelepciunii ar admite că vin dintr-un “vas de lut”.Atunci când nu este invocat Dumnezeu ca să-l trimită pe “Duhul lui cel Sfânt”, pentru ca acesta “să dea înțelepciune inimii” (refrenul psalmului responsorial), omul riscă de a-i învăța pe oameni lucruri pe care nu le știe, și de a indica o cale de care el singur se îndoiește că ar fi cea adevărată. De aceea trebuie neapărat să-l rugăm pe Domnul pentru a ne da un plus de înțelepciune. De aceea cu toții avem nevoie, întrucât odată cu înmulțirea înțelepților, înțelepciunea a sărăcit.

Înțelepciunea ucenicului

O învățătură cu totul deosebită este învățătura lui Cristos pe care o aflăm în evanghelie. Această învățătură este în vederea hotărârii, a alegerii, pe care ucenicul este chemat a o face, și cere moderație, obiectivitate, o cunoaștere amănunțită a riscurilor și a dificultăților inerente acestei alegeri. Aceasta se desprinde din cele două parabole: zidirea turnului și întreprinderea militară.

Aceasta nu este o hotărâre care poate fi actualizată cu ușurință într-un moment de euforie. Se cere multă seriozitate, inteligență, capacitatea de a executa un program vast, disponibilitatea de a munci fără preget ziua și noaptea, primirea crucii și hotărârea de a merge până la capăt cu orice preț. Dar mai ales la punctul de plecare hotărârea trebuie să exprime o preferință absolută acordată lui Isus și exigențelor împărăției. Chiar dacă se precizează – cum este și normal – că în limbajul evanghelistului Luca cuvântul “a urî” înseamnă a iubi mai puțin, totuși faptul rămâne că cele spuse de Cristos, sunt lucruri grele, că înțelepciunea lui nu are a face nimic cu luxul și comoditatea.

Într-un chip cu totul deosebit trebuie subliniată fraza pragmatică, care este cvintescența cuvântării: “Oricine nu-și urăște tot ce are, nu-și poartă crucea și nu vine după mine, nu poate fi ucenicul meu”. (Lc. 14, 26-27) Aceasta este problema unei revizuiri complete a scării de valori. Evident prioritatea o are sărăcia și disponibilitatea de a intra în logica dragostei și a jertfei, a abandonării calculelor egoiste și a rezervelor dictate de dorința unei administrări prudente a propriei vieți. Hotărârea principală de a-l urma pe Cristos exclude jumătățile de măsură, compromisurile, veleitarismele, scuzele comodității.

Înțelepciunea (prea timidă?) a lui Paul

Poate s-ar găsi vreunul care să râdă de scrisoarea adresată de Sfântul Paul lui Filimon, în care-l îndeamnă de a-l primi pe Onisim cu dragoste, ca pe un frate în Domnul, nu cape un sclav, cu toate că acesta păcătuise prin aceea că evadase și fugise de la dânsul. S-ar părea că acele rânduri legitimează implicit sclavia sau cel puțin nu atacă la rădăcină (sau la izvor cum se mai spune astăzi), marea și îngrozitoarea problemă.

Paul, prea diplomat și oricum ocupat în exclusivitate de a rezolva un caz care-i stătea la inimă, fără de a avea curajul de a studia global problema. Nu este de datoria mea de a o face pe apărătorul din oficiu al lui Pavel fiindcă nici nu-i cazul. Totuși este suficient de a clarifica situația concretă. Apostolul scrie cu propria lui mână acele puține rânduri între sfârșitul anului 63 și începutul anului 64 pe când se afla în închisoare la Roma. Aici nu este vorba despre o închisoare adevărată, ci mai mult despre un domiciliu forțat cum se mai spune astăzi, un fel de arest la domiciliu.

În situația aceasta deosebită a sosit la dânsul un sclav, Onisim, care fugise de la Colosa, din casa stăpânului său Filimon, un prieten de-al lui Paul. Paul îl ține mai multe zile pe omul acesta la dânsul. Îl instruiește în ale credinței, îl botează și îl consideră de acum ca pe un fiu al lui. Apoi, cu prima ocazie, îl retrimite pe sclav stăpânului său, împreună cu o afectuoasă scrisoare. Paul știe că poate conta pe onestitatea și sinceritatea creștină a lui Filimon, și că va renunța la orice răzbunare, cu atât mai mult, că acum și acesta era creștin, egal cu el, un frate prin botez.

Paul nu pune în joc pielea lui Onisim, ci vrea să verifice ce fel de om și creștin este Filimon. Totul până aici. Problema rămâne deschisă cu privire la atitudinea lui Paul în confruntările cu sclavia. Cu toate că aici nu o contestează pe față, în alte scrisori a afirmat cu claritate egalitatea totală a tuturor oamenilor în fața lui Dumnezeu, și a proclamat abolirea tuturor discriminărilor și a frontierelor, dar mai cu seamă în scrisoarea către Galateni (Gal. 3, 18) Evident cele spuse de Paul sunt înrădăcinate în teren creștin, nu în cel politic.

Paul nu atacă structura, cu numai nedreptate, chiar la rădăcina ei în inima omului. Apostolul își face investigațiile pe terenul specific al credinței creștine. Atunci când este vorba despre libertatea și despre demnitatea omului, lupta poate fi dusă pe diferite fronturi. Singura alegere “greșită” este neutralitatea. Singurul compromis de neiertat este de a nu se compromite. Singura poziție intolerabilă este indiferența. Având în vedere această poziție deosebită adoptată de Paul, putem încheia și noi că o formă specifică a înțelepciunii constă în a fi îndrăgostiți și mistuiți de fraternitate.

Ritul latin