“Cine a cunoscut voinţa Ta, dacă Tu nu i-ai dat înţelepciune, şi dacă nu i-ai trimis de sus Duhul Tău cel Sfânt?” Înţelepciunea lui Solomon 9, 14-18

“Eu aşa cum sunt, bătrânul Paul, acum întemniţat pentru Cristos Isus…, te rog, pentru Onisia, inima mea…” Filimon 9-10; 12-17

“Dacă vine cineva la mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa… nu poate fi ucenicul meu.” Lc. 14, 25-33

Unii învăţători

Duminica trecută am încercat să răspund la întrebarea dacă umilinţa este o virtute şi dacă modestiei i-ar mai sta bine în lumea în care trăim. Astăzi, în primul rând ne putem pune nişte întrebări asemănătoare cu privire la înţelepciune. Rămânând la textul propus de prima lectură, s-ar părea că răspunsurile nu sunt prea încurajatoare. Deci, să încercăm de a exemplifica. – Cine-i omul acela care poate să cunoască Voinţa lui Dumnezeu? – Cine-şi poate închipui ce anume vrea Domnul?

Personal, am întâlnit mai multe persoane, care făceau paradă cu siguranţa lor uluitoare referitor la voinţa lui Dumnezeu. Unii ca aceştia (mai degrabă unele), par a cunoaşte toate secretele lui Dumnezeu, la care apelează cu cea mai mare dezinvoltură, mai ales atunci când au a le impune altora voinţa lor. Asemenea persoane nu-şi dau nici câtuşi de puţin silinţa de a se gândi serios, care anume este voinţa Domnului, din care cauză o prezintă ca pe voinţa lor proprie. Apoi, mai sunt şi altfel de oameni, care nu se interesează nici câtuşi de puţin de voinţa Domnului, datorită faptului că ştiu prea bine că voinţa Domnului nu se potriveşte cu a lor, mai ales cu mofturile, cu interesele, şi cu toate faptele lor mai mult sau mai puţin curate.

În privinţa aceasta raţionamentele oamenilor sunt firave, timide, şi nesigure; sunt reflexiile noastre. Citind anumite ziare, ascultând unele predici de pe amvoane, lecţii de pe catedre, ori discursuri politice de la tribune, observăm că raţionamentele cele mai schiloade, nu numai de piciorul sintaxei, dar şi de acela al logicii şi absurdităţile cele mai evidente sunt prezentate cu o resupunere îngâmfată şi cu un ton atât de peremtoriu, încât trebuie să fii foarte atent ca să poţi să-ţi stăpâneşti râsul. În toate domeniile, inclusiv cel bisericesc, există învăţători cu diplome mai mult sau mai puţin suspecte, care oferă ca ceva sigur nişte lucruri, ce nu sunt decât nişte simple bâlbâieli. şi cu cât o părere este mai discutabilă, cu atât mai mult şi-o prezintă cu o siguranţă uimitoare, fără a primi nici cea mai mică observaţie, fără nici cea mai mică concesie ideilor fixe.

După părerea mea ar fi mult mai credibili aşa zişii “maeştri” dacă în discursurile pe care le ţin ar spune din când în când câte un cuvânt de felul acesta: “dar”, “poate”, “ar putea să fie”, “mi se pare că”. Sau dacă ar avea curajul de a recunoaşte “nu ştiu”, “nu cunosc problema”. Însă ei oferă soluţii fără ca măcar să cunoască problema, despre ce anume este vorba. Ei ştiu şi au descoperit totul, minus lucrul de căpetenie, îndoiala. Construcţiile lor ar părea mult mai solide, dacă, aşa cum spune cartea Înţelepciunii ar admite că vin dintr-un “vas de lut”.Atunci când nu este invocat Dumnezeu ca să-l trimită pe “Duhul lui cel Sfânt”, pentru ca acesta “să dea înţelepciune inimii” (refrenul psalmului responsorial), omul riscă de a-i învăţa pe oameni lucruri pe care nu le ştie, şi de a indica o cale de care el singur se îndoieşte că ar fi cea adevărată. De aceea trebuie neapărat să-l rugăm pe Domnul pentru a ne da un plus de înţelepciune. De aceea cu toţii avem nevoie, întrucât odată cu înmulţirea înţelepţilor, înţelepciunea a sărăcit.

Înţelepciunea ucenicului

O învăţătură cu totul deosebită este învăţătura lui Cristos pe care o aflăm în evanghelie. Această învăţătură este în vederea hotărârii, a alegerii, pe care ucenicul este chemat a o face, şi cere moderaţie, obiectivitate, o cunoaştere amănunţită a riscurilor şi a dificultăţilor inerente acestei alegeri. Aceasta se desprinde din cele două parabole: zidirea turnului şi întreprinderea militară.

Aceasta nu este o hotărâre care poate fi actualizată cu uşurinţă într-un moment de euforie. Se cere multă seriozitate, inteligenţă, capacitatea de a executa un program vast, disponibilitatea de a munci fără preget ziua şi noaptea, primirea crucii şi hotărârea de a merge până la capăt cu orice preţ. Dar mai ales la punctul de plecare hotărârea trebuie să exprime o preferinţă absolută acordată lui Isus şi exigenţelor împărăţiei. Chiar dacă se precizează – cum este şi normal – că în limbajul evanghelistului Luca cuvântul “a urî” înseamnă a iubi mai puţin, totuşi faptul rămâne că cele spuse de Cristos, sunt lucruri grele, că înţelepciunea lui nu are a face nimic cu luxul şi comoditatea.

Într-un chip cu totul deosebit trebuie subliniată fraza pragmatică, care este cvintescenţa cuvântării: “Oricine nu-şi urăşte tot ce are, nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine, nu poate fi ucenicul meu”. (Lc. 14, 26-27) Aceasta este problema unei revizuiri complete a scării de valori. Evident prioritatea o are sărăcia şi disponibilitatea de a intra în logica dragostei şi a jertfei, a abandonării calculelor egoiste şi a rezervelor dictate de dorinţa unei administrări prudente a propriei vieţi. Hotărârea principală de a-l urma pe Cristos exclude jumătăţile de măsură, compromisurile, veleitarismele, scuzele comodităţii.

Înţelepciunea (prea timidă?) a lui Paul

Poate s-ar găsi vreunul care să râdă de scrisoarea adresată de Sfântul Paul lui Filimon, în care-l îndeamnă de a-l primi pe Onisim cu dragoste, ca pe un frate în Domnul, nu cape un sclav, cu toate că acesta păcătuise prin aceea că evadase şi fugise de la dânsul. S-ar părea că acele rânduri legitimează implicit sclavia sau cel puţin nu atacă la rădăcină (sau la izvor cum se mai spune astăzi), marea şi îngrozitoarea problemă.

Paul, prea diplomat şi oricum ocupat în exclusivitate de a rezolva un caz care-i stătea la inimă, fără de a avea curajul de a studia global problema. Nu este de datoria mea de a o face pe apărătorul din oficiu al lui Pavel fiindcă nici nu-i cazul. Totuşi este suficient de a clarifica situaţia concretă. Apostolul scrie cu propria lui mână acele puţine rânduri între sfârşitul anului 63 şi începutul anului 64 pe când se afla în închisoare la Roma. Aici nu este vorba despre o închisoare adevărată, ci mai mult despre un domiciliu forţat cum se mai spune astăzi, un fel de arest la domiciliu.

În situaţia aceasta deosebită a sosit la dânsul un sclav, Onisim, care fugise de la Colosa, din casa stăpânului său Filimon, un prieten de-al lui Paul. Paul îl ţine mai multe zile pe omul acesta la dânsul. Îl instruieşte în ale credinţei, îl botează şi îl consideră de acum ca pe un fiu al lui. Apoi, cu prima ocazie, îl retrimite pe sclav stăpânului său, împreună cu o afectuoasă scrisoare. Paul ştie că poate conta pe onestitatea şi sinceritatea creştină a lui Filimon, şi că va renunţa la orice răzbunare, cu atât mai mult, că acum şi acesta era creştin, egal cu el, un frate prin botez.

Paul nu pune în joc pielea lui Onisim, ci vrea să verifice ce fel de om şi creştin este Filimon. Totul până aici. Problema rămâne deschisă cu privire la atitudinea lui Paul în confruntările cu sclavia. Cu toate că aici nu o contestează pe faţă, în alte scrisori a afirmat cu claritate egalitatea totală a tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu, şi a proclamat abolirea tuturor discriminărilor şi a frontierelor, dar mai cu seamă în scrisoarea către Galateni (Gal. 3, 18) Evident cele spuse de Paul sunt înrădăcinate în teren creştin, nu în cel politic.

Paul nu atacă structura, cu numai nedreptate, chiar la rădăcina ei în inima omului. Apostolul îşi face investigaţiile pe terenul specific al credinţei creştine. Atunci când este vorba despre libertatea şi despre demnitatea omului, lupta poate fi dusă pe diferite fronturi. Singura alegere “greşită” este neutralitatea. Singurul compromis de neiertat este de a nu se compromite. Singura poziţie intolerabilă este indiferenţa. Având în vedere această poziţie deosebită adoptată de Paul, putem încheia şi noi că o formă specifică a înţelepciunii constă în a fi îndrăgostiţi şi mistuiţi de fraternitate.