Predici

“Nebunule, chiar în această noapte ţi se va cere sufletul;
dar cele ce le-ai adunat ale cui vor fi.”
(Luca XII, 20)

Fiecare om este chemat să fie, prin faptele sale de fiecare zi, arhitectul şi sculptorul propriului suflet, pe care, atâta vreme cât mai pâlpâie în el lumina vieţii, trebuie să-l modeleze cu trudă şi stăruinţă, pentru a-l face cât mai asemănător modelului unic, lui Cristos. Iată menirea sa pe pământ.

La aceasta ne atrage atenţia şi pericopa evanghelică citită azi la Sfânta Liturghie, când ne prezintă pe bogatul care şi-a uitat de ţinta peregrinării lui aici pe pământ, punându-şi toată nădejdea şi aspiraţiile în acumularea de bunuri vremelnice.

Spre deosebire de învăţatul în ale Legii, din duminica precedentă, care era preocupat de gândul ce să facă spre a-şi mântui sufletul, bogatul din Evanghelia de azi este muncit de cu totul alt gând; el se întreabă: “Ce voi face, căci n-am unde să-mi adun roadele?” Aplecat exclusiv spre cele materiale, el s-a folosit de toate mijloacele – drepte şi, poate, nedrepte – spre a-şi spori zi de zi avuţia, ca şi cum s-ar fi putut statornici pentru totdeauna pe pământ. Ispita înavuţirii i-a întunecat şi absorbit în aşa măsură mintea, încât el a uitat tocmai de ceea ce nu era permis să uite nici o clipă: de suflet, de veşnicie. A uitat că, punându-şi speranţa şi tot rostul vieţii în bogăţie, sufletul său devenise mai gol şi mai sărac în cele spirituale decât acela al ultimului cerşetor, căci nimic din cele ce agonisise nu putea duce cu el în veşnicie. “Nebunule” – îi zice Dumnezeu – “chiar în această noapte ţi se va cere sufletul, dar cele ce le-ai adunat ale cui vor fi?” (Luca XII, 20). Într-adevăr, nici nu se poate numi altfel decât nebun, nesăbuitul care, deşi ştie bine că tot ceea ce posedă nu îi va putea ajuta cu nimic în ceasul morţii – pentru că nimic din cele agonisite nu poate trece pragul veşniciei -, se zbate totuşi o viaţă întreagă să adune potcoave de cai morţi. Biet nesăbuit – bogat şi totuşi sărac şi nenorocit! “Iată ce se întâmplă cu omul care îşi strânge sieşi comoară, iar faţă de Dumnezeu nu se îmbogăţeşte” (Luca XII, 21). Astfel îşi încheie Isus pilda.

Cât de uşor i-ar fi fost acestui bogat ca prin fapte de milostenie, prin opere de binefacere socială, să se îmbogăţească faţă de Dumnezeu, adunându-şi astfel comori de virtuţi, singurele care îl însoţesc pe om în veşnicie. Dar nu a fost decât un nesăbuit.

La o privire superficială, s-ar părea că Mântuitorul, în pilda de azi, ar condamna avuţia în sine. Din acest motiv, cei ignoranţi ori rău intenţionaţi se îndepărtează de Evanghelie, zicând că aceasta s-ar opune progresului şi bunăstării materiale a omenirii, pe care omul le caută în mod instinctiv.

Adevărul este însă că Evanghelia condamnă – cum spusesem cu alt prilej – nu avuţia în sine, căci aceasta, conţinând bunuri ce răspund unor necesităţi sau utilităţi legitime, nu poate fi rea, ci condamnă reaua folosire a ei, adică numai pe acela care se lasă robit de bunurile ce le posedă, folosindu-le abuziv, egoist, fie ca să se delecteze posedându-le şi privindu-le, făcându-şi un scop în sine din acumularea lor, fie ca să-şi satisfacă în mod desfrânat poftele, închizându-şi totodată inima în faţa lipsurilor şi mizeriilor reale ale semenilor. Numai un astfel de bogat e socotit vrednic de osândă din partea Mântuitorului.

După Evanghelie, munca fiind obligatorie, iar produsul ei fiind o răsplată îndreptăţită a ei, nici sporul, surplusul realizat prin muncă nu poate fi condamnat. Iată de ce Mântuitorul, în pilda talanţilor, laudă câştigul de sută la sută realizat de cei doi servitori, unul cu cinci şi celălalt cu doi talanţi, şi condamnă pe servitorul leneş care şi-a îngropat talantul în pământ.

Evanghelia nu-ţi porunceşte nici să te lipseşti de un bun, de un lucru ce îţi face viaţa mai plăcută şi mai uşoară şi care îţi dă siguranţa vieţii. Dar, deoarece instinctul de conservare, dezechilibrat prin păcat, îl mână necontenit pe om spre lăcomie, spre a dori şi a poseda tot mai mult şi a nu se sătura niciodată cu cât are, stăpânit de acea “auri sacra fames”, bogăţia poate, foarte uşor, să devină pentru om o gravă primejdie de osândire şi, de fapt, şi este, în majoritatea cazurilor, ducând la îmbuibare, zgârcenie şi împietrire a inimii. “Cei ce vor să se îmbogăţească” – îi scrie Sfântul Pavel lui Timotei – “cad în ispită şi în cursă şi în pofte multe nebune şi vătămătoare, care îi cufundă pe oameni în moarte şi pieire. Pentru că rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, pe care unii, poftind-o, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu dureri multe” (I Timotei VI, 9-10).

Pe lângă aceste rele funeste la care îl expune pe om, bogăţia, capitalul, constituie şi cea mai mare piedică în calea înfăptuirii dreptăţii sociale, a unei drepte repartizări a bunurilor în lume. Îngrămădirea de prea multe bunuri în mâna câtorva reprezentanţi ai unei clase sociale în dauna altora, sau în mâna câtorva popoare, prin exploatarea altora, este veşnicul prilej de revolte şi războaie, deci de nenorociri şi suferinţe în lume.

Pentru aceste motive, Biserica, având în vedere şi funcţia socială pe care o au bunurile materiale, învaţă că acestea trebuie folosite pentru bunăstarea materială şi spirituală a tuturor oamenilor, sau, cum afirmă Papa de pie memorie Ioan al XXIII-lea, “spre ceea ce sunt ele după adevărata lor fire, adică bunuri instrumentale sau mijloace pentru o mai uşoară atingere a ţelului superior al omului, care este desăvârşirea lui spirituală, atât în ordinea naturală, cât şi în cea supranaturală” (P. Giovanni XXIII, Breviario di ogni giorno).

Aşadar, dacă nebun, nesăbuit, în sensul evanghelic, este bogatul care, preocupat de o nesăturată înavuţire, adună bunuri peste bunuri spre a trăi în desfătări, uitându-şi cu totul de desăvârşirea spirituală şi de mântuire; apoi înţelept, în acelaşi sens evanghelic, este nu numai săracul ce se împacă cu lipsa şi nu râvneşte la avuţia altuia, ci şi avutul care nu se lasă robit de bunurile pe care le are, ci este gata a renunţa oricând la ele, dacă prin aceasta poate sătura pe cel flămând, îmbrăca pe cel gol sau şterge lacrima unui năpăstuit.

Iar dacă cel bogat, care şi-a îngropat sufletul în avuţie, este, în faţa lui Dumnezeu, un bogat-sărac în virtute, – apoi sărac înaintea lui Dumnezeu, adică sărac în virtute, poate fi şi chiar un sărac din punct de vedere material, dacă unul ca acesta râvneşte averea, cu tot sufletul şi cu orice preţ, urând pe cei bogaţi. În acest caz, un astfel de sărac este sărac-sărac, de două ori sărac – şi materialiceşte şi spiritualiceşte. Şi unul şi altul este nesăbuit, nebun, în sensul evanghelic. Dar şi unul şi celălalt poate deveni înţelept dacă: cel dintâi, adică bogatul-sărac se va strădui să fie bogat-bogat, adică bogat nu numai materialiceşte ci şi sufleteşte, prin iubirea faptică a semenului; iar săracul-sărac se va strădui să fie sărac-bogat, adică sărac în cele pământeşti, dar bogat în cele spirituale, prin acceptarea cu resemnare a stării de sărăcie (Miclea I., Ecouri din veşnicie, vol. I, Tipografia “Lumina”, Blaj, 1945).

Ca să dobândim înţelepciunea Evangheliei, este necesar să ne încadrăm în una din aceste două categorii, deoarece, fie că suntem avuţi, fie că suntem săraci, dacă, în starea dată, prin mult-puţinul ce îl avem, ne silim să ne agonisim, înainte de orice, comorile duhovniceşti, virtuţile, singurele pe care le putem trece prin vama cerului, noi posedăm bogăţia în care stă adevărata înţelepciune şi pe care ne-o porunceşte Isus când zice: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte vi se vor dărui pe deasupra” (Matei VI, 33).

Înainte de a fi condamnat la moarte pentru faptul de a se fi împotrivit falselor divinităţi greceşti, marele Socrate, care pe drept cuvânt poate fi considerat un filosof precreştin, a declarat, în frumoasa profesiune de credinţă făcută în faţa Tribunalului atenian, următoarele: “Câtă vreme am suflare şi sunt în putere, nu voi înceta să filosofez, să dau îndemnuri şi să predic oricui mi-ar ieşi în cale, spunându-i după obiceiul meu: O, cel mai bun dintre oameni, nu-ţi este ruşine să te îngrijeşti aşa de mult de averi, căutând să le tot sporeşti (…) iar, pe de altă parte, de cugetul tău, de adevăr, de suflet şi de felul cum le faci desăvârşite să nu te sinchiseşti?” (Magazin, nr. 893 din 1974, p. 7. Procese celebre. Apărarea lui Socrate.)

Iubiţii mei, dacă un păgân şi-a pecetluit cu moartea credinţa în supremaţia sufletului şi valorilor spirituale faţă de orice bun material, oare noi, care am primit descoperirea valorii infinite a sufletului de la însuşi Dumnezeu făcut om, ne vom lăsa robiţi de ceea ce ne este dat numai spre a ne servi ca simplă pârghie, scară care să ne înalţe spre destinul nostru adevărat care este unirea cu Spiritul infinit, nu cu materia?

Să ne stăruie în minte şi în inimă, ca un memento mântuitor, finalul tragic al bogatului din Evanghelie: “Aşa se întâmplă cu omul care îşi strânge sieşi comoară, iar faţă de Dumnezeu nu se îmbogăţeşte” (Luca XIII, 21). Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin