Predici

“Învăţătorule, ce voi face
ca să moştenesc viaţa de veci?”
(Luca X, 28)

Sortit, prin însăşi întocmirea fiinţei sale, să vieţuiască şi să-şi desfăşoare activitatea pe două planuri – material şi spiritual – , pentru a-ţi împlini menirea supranaturală, care este slujirea Creatorului său aici, pe pământ, şi unirea cu El aici şi în veşnicie, omul, în mod firesc, trebuie să-şi împartă gândurile şi îndeletnicirile între ce este trecător şi ce este netrecător, fără însă a se lăsa absorbit şi înrobit de cele pământeşti şi neuitând de singurul lucru necesar: mântuirea. “Ce va folosi omului dacă va dobândi lumea întreagă, iar sufletul şi-l va pierde” (Matei XVI, 26). În goana nesăbuită după tot ce poate spori bunăstarea, confortul şi iluzia fericirii, omul zilelor noastre a pierdut sensul adevărat al vieţii, al rostului său în lume, devenind o păpuşă în jocul instinctelor primare şi o rotiţă în angrenajul proceselor tehnologice. Iar dacă în clipele de răgaz la poarta sufletului îi bate vreo întrebare cu privire la ce va fi cu el după moarte, el evită să răspundă, să stea de vorbă, măcar câteva clipe, cu conştiinţa sa în faţa lui Dumnezeu. Întrebarea, “Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” i se pare demodată, anacronică.

Or, se pare că nu acesta este cazul cu acel învăţător al Legii despre care este vorba în fragmentul evanghelic citit astăzi. Deşi i se adresează lui Isus cu gândul ascuns de a-i pune la încercare priceperea în tălmăcirea Legii lui Moise, era totuşi preocupat de mântuirea sufletului propriu; nu numai teoretic, ci şi practic. “Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” El nu îl întreabă pe Isus ce trebuie să facă un oarecare, ci el ce trebuie să facă pentru a se mântui. Ca om al legii, cunoştea destul de bine Thora, Legea lui Moise, dar, acum, el voia o confirmare chiar din gura Aceluia care îşi demonstrase autoritatea prin atâtea minuni. Mântuitorul, trimiţându-l tot la aceeaşi Lege, îl întreabă: “În Lege ce este scris, cum citeşti?” – “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. – “Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu” – îi spune Isus. Şi, fiindcă omul nostru voia să ştie cine este aproapele, în concepţia lui Isus – deoarece se ştie că evreii iubeau numai pe cei din neamul lor -, Isus îi răspunde prin parabola Samarineanului milostiv, binecunoscută tuturor. Din aceasta reiese că orice om ajuns la necaz, indiferent de neam sau religie, cunoscut sau necunoscut, prieten ori duşman, este aproapele nostru şi trebuie ajutat, deoarece, în virtutea jertfei de pe Cruce, el a devenit fratele nostru în Cristos – fratele nostru mai mare -, care pentru toţi a murit şi care la judecata de obşte ne va judeca după măsura în care L-am ajutat pe El în persoana celor năpăstuiţi, cu care El se identifică.

Această parabolă are, însă, pe lângă înţelesul moral, şi un înţeles dogmatic. Ea exprimă, într-un mod simbolic, neţărmurita iubire a lui Dumnezeu faţă de noi, arătată prin lucrarea de răscumpărare a Fiului Său. Ierusalimul din parabolă simbolizează Edenul, paradisul pământesc; omul căzut între tâlhari este Adam căzut în păcat; dezbrăcarea simbolizează despuierea lui de haina imaculată a harului sfinţitor, adică de privilegiul supranatural al vieţii divine dăruite în clipa creării lui; rănirea celui căzut între tâlhari simbolizează celelalte urmări ale păcatului originar, adică: întunecarea minţii, slăbirea voinţei, dezlănţuirea poftelor trupeşti, bolile, suferinţele de tot felul şi moartea trupească. Preotul simbolizează legea naturală de dinaintea lui Moise, iar levitul, Legea lui Moise, adică a Testamentului Vechi, ambele legi neputând să-l vindece pe om de rănile păcatului, adică să-l mântuiască. A fost necesar să vină Mântuitorul, simbolizat prin samarineanul milostiv, care, coborât din sânul Tatălui, S-a întrupat, S-a aplecat asupra rănilor omenirii, a turnat peste ele untdelemnul harului sfinţitor din Sfintele Taine, izvorâte din coasta Sa străpunsă pe Cruce, apoi, pe omul astfel răscumpărat l-a încredinţat Casei de oaspeţi (Bisericii), cu porunca de a-i purta de grijă, iar la plecare (la înălţarea Sa la Cer), Mântuitorul a promis că îi va răsplăti la întoarcere, adică la judecata universală.

Oricum am lua această parabolă, fie în înţelesul ei literal, adică aşa cum sună, fie în înţelesul ei metaforic, simbolic, ea rămâne pentru noi modelul adevăratei iubiri creştineşti faţă de aproapele. Numai practicarea iubirii oglindită în pilda lui Isus ne dă dreptul să ne numim fraţi ai Săi şi fii ai Tatălui ceresc, numai ea ne uneşte cu Dumnezeu, aici şi în veşnicie. “Cel ce nu iubeşte, nu cunoaşte pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire (…). Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el (…). Şi această poruncă am primit-o de la Dumnezeu; cel ce Îl iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe fratele său” (I Ioan IV, 8, 16 şi 21). Iată de ce Sfântul Pavel, pătruns de necesitatea şi sublimitatea iubirii, îi închină acesteia, în cap. 13 din întâia sa Epistolă către Corinteni, acel neîntrecut imn, monument al literaturii universale: “De aş grăi limbile omeneşti şi îngereşti, iar dragoste nu am, m-am făcut ca o aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea profeţie şi de aş şti toate tainele şi toată ştiinţa, şi de aş avea toată credinţa, încât să mut munţii, iar dragoste nu am, nu sunt nimic. Şi de mi-aş împărţi toată averea şi mi-aş da trupul să fie ars, iar dragoste nu am, nu am nici un folos”. Şi Apostolul continuă, înşirând calităţile iubirii: “Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte, nu pizmuieşte, nu se îndărătniceşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută la ale sale, nu se trufeşte, nu se întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le acoperă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea niciodată nu încetează” (I Corinteni XIII, 1-8). Da, iubirea nu piere niciodată; ea este singura virtute teologală care ne va însoţi în veşnicie. Acolo nu vom mai avea nevoie de credinţă, deoarece Îl vom vedea pe Dumnezeu faţă la faţă; nu vom avea nevoie nici de speranţă, căci, posedându-L, în El vom avea toată fericirea după care am însetat pe pământ.

Şi acum, după tot ce ştim despre iubire, mai avem oare nevoie să-L întrebăm pe Isus, ca acel învăţător al Legii, ce trebuie să facem ca să moştenim viaţa veşnică? Fără îndoială, nu, căci ştim, ci mai degrabă să ne întrebăm pe noi înşine, nu ce trebuie să facem, ci oare ce am făcut din ceea ce ştim că trebuia să facem; ceea ce gândesc, vorbesc ori fac în fiecare zi, în orice împrejurare, corespunde poruncii supreme a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de omul de lângă mine? Cum stau cu milostenia faţă de semenul meu, cu faptele milei trupeşti şi ale celei sufleteşti? La temelia vieţii mele creştineşti stau acestea, ori mai degrabă neîndurarea, aversiunea, intoleranţa, duritatea inimii, judecăţi aspre la adresa aproapelui ori chiar denigrarea şi calomnia? Şi, fiindcă Bisericii surori îi place să vorbească despre iubirea frăţească, fie-mi permis să-i adresez o întrebare: În ce priveşte atitudinea faţă de Biserica greco-catolică, cu care din cei trei din evanghelie se identifică? Cu preotul ori cu levitul? Nici măcar cu unul din ei. Ce-i drept, aceştia au trecut nepăsători pe lângă cel năpăstuit, dar nu ei l-au jefuit şi maltratat. Or, Biserica – zisă soră – nu numai că nu a sărit în ajutorul surorii sale năpăstuite, ci ea însăşi s-a făcut complice în martirizarea ei, întinzând braţului regimului criminal şi ateu ciocanul şi piroanele, ca s-o răstignească. Mai mult, acum, după mai bine de zece luni (Predica a fost rostită la data de 10 octombrie 1990, în Piaţa Libertăţii, actualmente Piaţa Unirii din Cluj-Napoca) de când, în baza legii, nu numai a bunului simţ, trebuia să-i panseze rănile ţinute deschise 42 de ani, să-i restituie bunurile răpite şi să repare daunele materiale şi morale pricinuite, refuză să-şi împlinească această obligaţie de elementară justiţie, uitându-se nepăsătoare la sora despuiată de tot ce avusese, izgonită din propria-i casă şi nevoită să-şi celebreze slujbele sub cerul liber, înfruntând intemperiile, şi suportând în continuare calomniile. Este, aceasta, iubire?

Poate vorbi de iubire un ierarh ortodox care îşi anunţă instalarea într-o catedrală zidită de greco-catolici şi în care niciodată nu a păşit picior de episcop ortodox? Este, aceasta, iubire? Poţi spune că iubeşti când încalci adevărul şi dreptatea?

Fericitul Augustin, venerat şi de Biserica soră, o spune răspicat: “Nu se iartă păcatul până nu se restituie lucrul furat”. Şi, atunci, Biserică soră, cu ce inimă celebrezi Sfânta Liturghie, Taina prin excelenţă a iubirii şi unirii dintre creştini? Numai restituind în prealabil ce nu-ţi aparţine vei putea înţelege chemarea Apostolului, adresată Efesenilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă, în secvenţa citită azi: “Drept aceea, rogu-vă, eu legatul pentru Domnul, să umblaţi cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unul altuia cu dragoste, silindu-vă a păzi unirea duhului prin legătura păcii. Un trup, un spirit, precum şi sunteţi chemaţi la o singură nădejde” (Efeseni IV, 1-4). Nădejdea chemării la mântuire prin iubire. Căci să nu uităm, în amurgul vieţii, Iubirea va judeca lumea. Pe mine, pe fiecare, deci şi pe tine, Biserică soră. Ce vei răspunde?

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin