Predici

În urmă cu trei săptămâni, în duminica a XX-a după Rusalii, am asistat la minunea învierii din morţi a tânărului din Nain, unicul fiu şi sprijin al unei văduve, prima înviere săvârşită de Mântuitorul, mişcat, ca întotdeauna, de nemărginita Sa milă dumnezeiască faţă de suferinţa fizică şi morală a omului. Astăzi, Mântuitorul, după ce vindecă o femeie ce suferea de hemoragie de 12 ani şi îşi cheltuise zadarnic cu doctorii toată avuţia, învie pe fiica de doisprezece ani a lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum.

1. În faţa realităţii dramatice a suferinţei şi a morţii se naşte întrebarea: de ce suferinţa şi moartea, şi care este atitudinea creştinului în faţa acestora? Răspunsul pe care ni-l dă revelaţia, credinţa, este scurt şi simplu. Suferinţa, cu tot spectrul ei necuprins, şi moartea sunt urmarea, pedeapsa păcatului strămoşesc. Răspuns cunoscut de orice creştin, dar considerat nesatisfăcător şi banal de către necredincioşi şi de către cei ce judecă superficial acest adevăr de credinţă ce constituie temelia credinţei şi mântuirii noastre. Aceştia spun: Cum poate fi suferinţa pedeapsa păcatului, de vreme ce durerea o găsim la toate animalele, chiar dacă acestea nu o conştientizează; şi toate fiinţele vii – plante şi animale – sunt supuse morţii, căci tot ce este compus este supus descompunerii şi morţii. Deci şi omul, având o componentă materială, este firesc să moară şi să se descompună. Fiind durerea, suferinţa, expreia unei legi naturale, nu are nimic de a face cu păcatul. Da, aşa ar fi trebuit să fie, dacă Dumnezeu nu l-ar fi scos pe primul om, în clipa când l-a creat, de sub imperiul acestei legi naturale a suferinţei şi a morţii, ridicându-l din ordinea naturală în ordinea supranaturală, atât cu trupul cât şi cu sufletul lui. În clipa creării, i-a vărsat în suflet harul sfinţitor, adică viaţa divină, calitatea de fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al fericirii Tatălui ceresc. Această viaţă divină urma să şi-o cultive şi s-o desăvârşească prin practicarea virtuţilor teologale şi a virtuţilor morale supranaturale vărsate în sufletul său odată cu harul sfinţitor în momentul creării. În ce priveşte trupul, care în mod firesc ar fi trebuit să fie supus durerii şi morţii, Dumnezeu, printr-un privilegiu special, l-a creat scutit de suferinţă şi nemuritor, daruri mai presus de fire, numite daruri preternaturale, deoarece ele aparţin numai fiinţelor superioare lui, îngerilor, fiinţe fără trup, spirituale.

Dar, cum prea bine ştim, păstrarea acestor daruri supranaturale – al vieţii divine şi al scutirii de suferinţă şi moarte – şi transmiterea lor urmaşilor, omenirii întregi, a fost condiţionată de un examen, de împlinirea unei porunci. Or, întrucât protopărinţii noştri au încălcat acea poruncă, prin neascultare, deci prin păcat, ei au căzut din ordinea supranaturală, unde au fost ridicaţi, în ordinea naturală, pierzând astfel, odată cu calitatea de fii adoptivi ai lui Dumnezeu, adică odată cu viaţa divină, şi privilegiul scutirii de suferinţă şi moarte.

Iată aşadar cum, pentru om, suferinţa şi moartea nu sunt ceva firesc, ci consecinţa păcatului originar. Protopărinţii, prin penitenţă şi speranţa în viitorul Răscumpărător, şi-au reprimit viaţa divină, s-au împăcat cu Dumnezeu şi s-au mântuit, dar darul scutirii de suferinţă şi moarte l-au pierdut pentru totdeauna, atât pentru ei, cât şi pentru toţi urmaşii lor. Şi dacă cineva ar obiecta că este nedrept ca descendenţii să fie pedepsiţi pentru păcatul părinţilor, căci vinovăţia este strict legată de cel ce a comis păcatul, îi răspundem că, deşi copiii care se nasc în sărăcie din pricina unor părinţi vicioşi şi leneşi nu sunt vinovaţi de sărăcia lor, ei – vrând-nevrând – trebuie s-o suporte, prin natura situaţiei. Păcatul, ca act, se impută numai celor care l-au săvârşit, strămoşilor; dar, întrucât ei reprezentau întreg neamul omenesc, pierzând şi privilegiile primite, ei nu ni le-au putut trasmite şi, astfel, ne-am născut în această cumplită sărăcie spirituală, care este despuierea de harul sfinţitor, de scutirea de suferinţă şi de nemurire. Or, tocmai în această despuiere, nu în transmiterea vinovăţiei, constă păcatul originar, strămoşesc. Prin întrupare şi Răscumpărare ni s-a restituit şi nouă, urmaşilor, putinţa de a deveni fii ai Tatălui ceresc, adică harul sfinţitor, dar rămânem supuşi tuturor mizeriilor, bolii, ostenelilor şi morţii, înviind doar la judecata universală. Că de ce nu i s-au restituit omului şi darurile trupeşti amintite, rămâne o taină a înţelepciunii divine. Iar consecinţa acestei triste realităţi este că, în ciuda oricăror eforturi, omul nu v-a putea schimba pământul în rai, deoarece, cât va exista lumea, răul fizic şi moral va putea fi doar micşorat, dar niciodată stârpit cu desăvârşire. Orice orânduire social-politică ce ar urmări realizarea paradisului pierdut îşi va da seama că e o utopie, căci, deşi omenirea, în strădania ei de desăvârşire morală prin Evanghelie şi de progres economic printr-o tehnică avansată aplicată în spiritul evanghelic, ar putea să micşoreze răul din lume, ea nu-l va putea stârpi cu totul şi, mai ales, nu va putea scăpa de moarte.

2. În faţa acestei realităţi de neînlăturat, care este atitudinea noastră, a creştinilor? Putem sta cu mâinile încrucişate? Trebuie numaidecât să ne resemnăm? Nicidecum. Dumnezeu i-a dat omului legea morală naturală, sădită în conştiinţa şi inima lui şi desăvârşită prin porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, ca după pilda Fiului Său întrupat, modelul nostru suprem, să luptăm cu răul moral şi fizic, să micşorăm şi să alinăm, cât ne stă în putinţă, suferinţa noastră şi a semenilor. Isus a săturat pe cei flămânzi, a vindecat bolnavii, a deschis ochii orbilor, a înviat morţii. El, care a venit nu ca să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul drept răscumpărare, fericeşte pe cei milostivi şi ne avertizează că la judecată ne va cântări vrednicia cu măsura în care am ajutat pe aproapele în lipsurile lui, întrucât El se identifică cu toţi cei flămânzi, însetaţi, goi, bolnavi, întemniţaţi. “(…) Întrucât aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei XXV, 46). Iar dacă El ne-a învăţat să fim milostivi chiar şi cu cei care din vina lor au ajuns nefericiţi pierzându-şi bunurile materiale sau sufletul – cum ne arată parabola fiului risipitor – cu atât mai mult ni se cere să ajutăm pe cei ce nu sunt cu nimic vinovaţi de nenorocirea în care se află, cum sunt handicapaţii fizic şi psihic, orfanii şi văduvele, victimele calamităţilor naturale şi atâţia năpăstuiţi ai soartei.

Dar, dacă totuşi, pe lângă toate strădaniile, suferinţa nu poate fi eliminată din viaţa noastră şi a semenilor, ea poate fi, în schimb, transfigurată, transformată în unealtă de sfinţire, de purificare şi unire cu Dumnezeu. Blestemul “Întru dureri vei naşte fii (…)”, adresat de Dumnezeu primei femei, şi celălalt blestem adresat primului bărbat: “Întru sudoarea feţei tale să-ţi câştigi pâinea de toate zilele (…)”, blesteme extinse asupra tuturor urmaşilor, pot fi convertite în binecuvântare dacă sunt acceptate în spirit de pocăinţă, drept pedeapsă pentru păcat.

Prin ce am putea repara şi ispăşi mai bine ofensele pricinuite lui Dumnezeu, decât oferindu-I, în unire cu Isus de pe Cruce, viaţa de fiecare zi, cu truda, lipsurile, necazurile şi suferinţele ei, participând, astfel, la jertfa răscumpărătoare de pe Calvar, deoarece iubirea Sa răscumpărătoare cere iubirea noastră ispăşitoare. Or, iubirea se dovedeşte prin jertfă, iar jertfa înseamnă suferinţă. “Sine labore, non vivitur in amore”. (Fără suferinţă nu se trăieşte în iubire). Precum plăcerea izvorâtă din iubirea de sine dezordonată l-a pierdut pe om, rupându-l de Dumnezeu, tot astfel suferinţa, acceptată din iubire de Dumnezeu, îl reconciliază cu El, iar suferinţa supremă, moartea, îmbrăţişată cu o iubire desăvârşită, este în stare nu numai să-l împace pe păcătos cu Tatăl ceresc, ci şi să-l purifice de orice pedeapsă, cum s-a întâmplat cu Dismas, tâlharul de-a dreapta lui Isus. Sfântul Grignon de Monfort, acel poet şi fiu devotat al Preasfintei Fecioare, într-un minunat catren, ilustrează, prin cei trei crucificaţi de pe Golgota, cele trei atitudini posibile în faţa morţii:

“Alege una din crucile ce le vezi pe Calvar,

Dar alege cu înţelepciune, căci este necesar

Să suferi, fie ca un sfânt, fie ca un penitent,

Fie ca un osândit, pentru totdeauna nefericit.”

Nu suntem vrednici să alegem crucea din mijloc, a lui Isus Sfântul Sfinţilor, singurul fără păcat; dar departe să ne fie gândul de a o alege pe aceea a tâlharului osândit care respinge suferinţa, nerecunoscându-şi păcatul. Vom alege deci crucea din dreapta, a lui Dismas cel pocăit, şi o vom purta pe urcuşul vieţii până sus pe Golgotha, cu smerenie şi căinţă, căci este singura care ne asigură învierea cu Isus spre viaţa veşnică. Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin