Predici

Tema lecturilor de azi ne propune să aprofundăm problema rugăciunii: Avram se roagă pentru cei drepţi din Sodoma şi Gomora, ca să nu fie nimiciţi împreună cu cei răi (Lec. I: Gen 18,20-21.23-32); rugăciunea lui Isus, fiind desăvârşită, ne-a eliberat de orice rău (Lec. a II-a: Col 2,12-14) şi ucenicii lui Isus vor să intre în taina rugăciunii (Lc 11,1-13), ca să simtă siguranţa prezenţei divine asemenea Învăţătorului.

Care este atitudinea lumii faţă de rugăciune?

Vă redau părerea unui autor, Michel Quoist, care spune că Printre oamenii care nu se roagă sau care se roagă puţin ori rău sunt unii care nu cred în rugăciuni gândind cred că alte ocupaţii mai urgente îi solicită mai mult; alţii îi atribuie rugăciunii o putere magică şi “o folosesc” pentru a încerca să obţină satisfacerea tuturor dorinţelor lor, chiar a celor mai materiale; în sfârşit, sunt unii care ar dori să se roage mai bine, dar pretind că nu pot sau nu ştiu să se roage. În toate cazurile se pare că omul nu plasează rugăciunea pe adevăratul ei nivel. Pasionaţi de eficacitate, ei gândesc rugăciunea în termeni de randament uman, condamnându-se să nu înţeleagă, şi, încă mai puţin, să trăiască o viaţă de rugăciune autentică. Lumea modernă are totuşi o imperioasă nevoie ca oamenii tehnicii să fie şi oameni ai adoraţiei, dacă nu, tehnica îi va face sclavi şi-i va zdrobi (M. Quoist, A reuşi, Ed. Ars Longa, pag. 205).

Creat de Dumnezeu, omul simte trebuinţa de a lua contact cu Creatorul. Vezi, spune Avram, cum ard de dorinţa de a-i vorbi Domnului meu, eu care sunt praf şi cenuşă. Dorinţa de a lua contact cu Creatorul este un rezultat al credinţei pe care Dumnezeu o pune în sufletul omului. Rugăciunea este prin urmare, mai întâi un răspuns al credinţei, mai mult decât o cerere a omului (cf. MAC pag. 1115). Dorinţa lui Avram de a-i vorbi Domnului provenea din credinţa lui cea mare.

Credinţa însă rămâne moartă, dacă nu se desăvârşeşte prin iubire (cf. 1Cor 13,2).

De ce îi descoperă Dumnezeu lui Avram soarta Sodomei şi a Gomorei? Ca să-şi dovedească iubirea faţă de semeni, care nu-i altceva decât iubirea faţă de Creator. În iubirea sa, izvorâtă din credinţă, Avram dorea ca dreptatea lui Dumnezeu, sfinţenia lui, să se arate în aceea ca să nu piară cei buni împreună cu cei răi. Iubirea lui Avram se limita doar la cei drepţi. Ca prin credinţa lui Avram să se binecuvânteze toate popoarele, această credinţă trebuia să fie desăvârşită prin iubire faţă de toţi oamenii, spre a se asemăna cu iubirea celui care i-a creat pe toţi. Mult mai multă trebuinţă de iubire au cei răi decât cei buni. Avram n-a îndrăznit să coboare sub zece numărul celor drepţi, din cauza cărora Dumnezeu ar fi fost dispus să salveze cele două oraşe, fiindcă nu credea în puterea iubirii pe care o poate avea chiar un singur drept pentru a mântui, nu două oraşe, ci lumea întreagă. Credinţa în iubirea lui Dumnezeu avea trebuinţă de desăvârşire. Atât prin profetul Ieremia (5,1), cât şi prin profetul Ezechiel (22,30), Dumnezeu se declară dispus să ierte Ierusalimul dacă în el se va găsi un singur drept. Mai mult, în cartea profetului Isaia, cap. 53, apare ca o realitate faptul că un singur drept poate salva tot poporul.

“Dreptul lui Dumnezeu” (1In 2,1), “Isus, întemeietorul şi împlinitorul credinţei” (Evr 12,2) şi-a dovedit iubirea faţă de Tatăl şi faţă de oameni prin rugăciunea desăvârşită de pe cruce (Lc 23,34.46) şi ne-a adus mântuirea.

Când credincioşii din Colose şi-au manifestat teama că cineva ar putea să-i învinuiască în faţa lui Dumnezeu, fără a avea posibilitatea de a se apăra, apostolul Paul le arată zădărnicia acestei temeri neîntemeiate, fiindcă Isus deţine primatul iubirii faţă de Dumnezeu, în el locuieşte toată plinătatea dumnezeirii, toată plinătatea iubirii; făcându-se om, asemenea nouă, afară de păcat (Evr 4,15), a înlăturat orice altă putere dintre om şi Dumnezeu; iar dacă cineva s-ar teme că Legea l-ar putea acuza, să fie fără frică: iubirea a ţintuit legea pe cruce, fără a mai avea posibilitatea de a acuza, fiindcă ea însăşi a fost acuzată de neputinţă, anulând prin răstignirea ei documentul scris al datoriei noastre (cf. CBL pag. 1715).

Cu câtă bucurie au spus israeliţii la muntele Sinai: “Azi am văzut că Dumnezeu poate vorbi cu omul şi omul să rămână viu” (Dt 5,24), dar cu cât mai mare bucurie trebuie să spunem noi că Dumnezeu ne-a vorbit prin Cristos tocmai pentru ca noi să rămânem vii şi să putem vorbi cu el!

Omul vrea să aibă în sine însuşi siguranţa legăturii cu Dumnezeu prin rugăciune.

Ucenicii l-au văzut pe Isus rugându-se de multe ori. Atitudinea Mântuitorului exprima certitudinea unirii cu Dumnezeu în cea mai strânsă intimitate. Ei încă nu cunoşteau că Isus era însăşi rugăciunea în persoană, că în el se realizează adevăratul dialog al omului cu Dumnezeu în adevărul cel mai absolut al acestor termeni. Ucenicii nu ştiau că ruga lui Isus îşi va atinge culmea în moartea sa, care, privită sub aspect pur uman şi istoric reprezenta doar un simplu eveniment profan, adică execuţia unui om condamnat ca delincvent politic; în realitate însă este singurul act liturgic al istoriei. Nici o rugăciune nu poate fi eficientă decât în unire cu moartea lui Isus (cf. MAC pag. 1116). Ucenicii îi cer lui Isus să-i înveţe a se ruga. Voiau siguranţa legăturii cu Tatăl prin ei înşişi, dar Isus îi aduce la acelaşi numitor comun al unirii cu Dumnezeu şi cu oamenii prin trăirea marelui adevăr că Dumnezeu este Tatăl nostru, al tuturor oamenilor, că toţi sunt copiii săi, că toţi sunt cuprinşi în aceeaşi iubire divină, că toţi sunt chemaţi să împlinească aceeaşi voinţă divină: de a se iubi unii pe alţii prin aceeaşi iubire divină.

Cum este rugăciunea noastră? Suntem conştienţi că a ne ruga înseamnă mai întâi să vorbim cuiva care ne iubeşte şi să-i spunem că-l iubim şi vrem să-l iubim mai mult? A te ruga înseamnă a te lăsa iubit, apoi a-ţi exprima iubirea (M. Quoist, o.c. pag. 206). Prea adesea, pentru noi, a ne ruga înseamnă a cere. Or, a ne ruga înseamnă mai întâi de toate a ne prezenta dezinteresaţi în faţa lui Dumnezeu: “Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău”. Numai aşa rugăciunea Tatăl nostru, pe care Isus a dat-o ucenicilor, deşi o poate spune fiecare în particular, devine comunitară, devine expresia normală a fiilor lui Dumnezeu, angajaţi împreună în acelaşi destin de iubire (id. pag. 210), fiindcă acelaşi Duh Sfânt se roagă în fiecare cu suspine negrăite (Rom 8,26), căci Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată! (Gal 4,6).

În măsura în care rugăciunea de cerere este cu adevărat cea a unui fiu adoptiv, creştinul are siguranţa de a fi ascultat. La această siguranţă se ajunge printr-o lungă conştientizare, printr-o stare progresivă de despuiere de sine, fiindcă numai aşa rugăciunea de cerere se purifică şi tinde spre identificare cu rugăciunea de mulţumire adusă de Isus: Părinte, să se facă voinţa ta, nu a mea! (cf. MAC pag. 1116).

Din toate se desprinde faptul că rugăciunea lui Isus şi a Bisericii este o rugăciune escatologică, adică are în vedere înfăptuirea împărăţiei lui Dumnezeu, care ne apare ca un dar al iubirii Tatălui, de aceea ea trebuie să fie şi ca un dar al omului acordat semenului său. Nu putem intra în împărăţia Tatălui, dacă el nu ne iartă. Tot aşa nu putem intra în împărăţia Tatălui, dacă nu iertăm pe fraţii noştri. Aceasta ne face să înţelegem că darul Tatălui crează în lumea noastră un ambient de dăruire, fiindcă numai prin dar din dar se face rai. Acolo unde iertarea lui Dumnezeu nu se traduce într-o iertare interumană, rugăciunea devine o minciună (cf. CBL pag. 1209).

Ca rugăciunea noastră să nu fie niciodată o minciună, să iertăm din inimă chiar şi pe duşmani şi să cerem cu întreaga Biserică: Dumnezeule, ocrotitorul celor ce nădăjduiesc în tine, fără tine nimic nu e deplin, nimic nu e sfânt; sporeşte îndurarea faţă de noi, pentru ca, prin puterea şi sub călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veşnice! (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin