Predici

Aproape de Ierusalim, în casa lui Lazăr, Marta şi Maria din Betania, Isus face o afirmaţie surprinzătoare asupra unui singur lucru necesar şi Maria a ales partea cea mai bună care duce la câştigarea necesar-ului.

Care este acesta?

Acest lucru necesar cred că este acela despre care Isus a vorbit celor doi ucenici în drum spre Emaus: “Trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi astfel să intre în slava sa” (Lc 24,26). Necesară este intrarea în slavă, iar partea cea mai bună care duce aici este crucea, suferinţa în care ni se descoperă misterul iubirii divine. A alege cuvântul lui Dumnezeu, a-l accepta ca normă de viaţă, înseamnă a alege crucea care duce la înviere şi slavă.

Din prima lectură (Gen 18,1-10a) deducem că era necesar ca Avram să sufere în spirit de credinţă ieşirea din patria şi neamul său, să peregrineze la întâmplare, să ajungă la bătrâneţe şi să constate că parcă nimic nu se întâmplă, că Dumnezeu a uitat de promisiunile sale, că totul a fost numai o iluzie, ca să se descopere în cele din urmă misterul iubirii atotputernice a lui Dumnezeu tocmai atunci când omul se simte cel mai neputincios. Adevărata minune nu-i aceea pe care o realizează Avram prin ospitalitatea acordată celor trei oaspeţi, ci aceea pe care o realizează iniţiativa divină de a se face oaspetele omului: Stăpânul se pune la dispoziţia slujitorului, ba mai mult, se face slujitorul slujitorului său pentru a-l scoate dintr-o situaţie imposibilă: de a zămisli dincolo de limita firii omeneşti printr-un singur cuvânt: Mă voi întoarce la tine peste un an la aceeaşi dată şi Sara, soţia ta, va avea un fiu.

Acceptând credinţa, Avram a acceptat crucea şi prin aceasta i-a venit slava, nu atât de a avea un fiu, un moştenitor, cât mai cu seamă de a constata că Dumnezeu este credincios făgăduinţelor sale, cuvântului său.

În acelaşi context se înscrie şi lectura a II-a (Col 1,24-28). Era necesar ca sfântul apostol Paul să sufere ca să devină apostolul iubirii lui Isus, care i-a spus preotului Anania: “Acest om îmi este o unealtă aleasă, ca să ducă numele meu în faţa păgânilor, a regilor şi a copiilor lui Israel. Eu însumi îi voi arăta cât trebuie să sufere pentru numele meu” (Fap 9,15-16).

Cuvintele lui Isus: Eu însumi îi voi arăta cât trebuie să sufere arată că Isus i-a stabilit lui Paul o anumită cotă de suferinţă pentru a-l face părtaş la misiunea sa de răscumpărare a omenirii. Apostolul Paul, conştient de această cotă de suferinţă care îi revine pentru zidirea Bisericii lui Cristos, spune că el doar completează în trupul său ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos. Apostolul nu vrea să spună că suferinţele lui Isus au fost incomplete pentru mântuirea lumii, ci fraza are un puternic aspect comercial, după cum se deduce din expresiile analoge elenistice conţinute în scrierile din acel timp. Sfântul Paul vrea să spună că din cota suferinţelor pe care Cristos i-a rânduit-o ca apostol, el a realizat o mare parte, şi i-a mai rămas doar o mică parte, pe care se bucură că acum i s-a oferit posibilitatea s-o ducă la desăvârşire prin noile suferinţe din închisoarea romană.

Slujirea pastorală nu-i o plimbare triumfală, ci o luptă serioasă plină de dureri în folosul umanităţii pe care apostolul o slujeşte clădind astfel Biserica adevărată (cf. CBL pag. 1715).

În virtutea acestei lecturi putem înţelege acţiunea lui Isus de a face din Maria, ba chiar şi din Marta (Lc 10,38-42), pietre vii ale Bisericii sale prin acceptarea cuvântului său, partea cea mai bună, care luminează, întăreşte credinţa şi dă forţa necesară pentru a înfrunta suferinţa şi moartea, pentru a ajunge în împărăţia slavei Tatălui său, care nu i se mai poate lua celui ce a ajuns aici.

În atitudinea Martei sau Mariei ne putem descoperi pe noi înşine.

Marta este simbolul acelei lucrări continue şi stresante care ne face sclavii lucrurilor din această lume şi nu ne permite să ascultăm cuvântul care ne revelează marele mister al lui Dumnezeu care ne înconjoară. Marta reprezintă numai acea acţiune care nu-i bazată pe cuvântul lui Isus (nu se menţine deschisă faţă de împărăţie). Marta, ocupată cu treburile ei, nu a descoperit glasul lui Dumnezeu care vine prin Cristos.

Avertizată de Isus că este mai puţin înţeleaptă decât Maria, care a ales partea cea mai bună, Marta va reflecta cu toată seriozitatea asupra cuvintelor lui Isus şi va ajunge la acea credinţă uimitoare din faţa morţii fratelui său Lazăr, când va spune: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit. Dar şi acum ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da. Asigurată de Isus că el este învierea şi viaţa, Marta face profesiunea de credinţă de o înaltă ţinută creştină: “Da, Doamne, eu cred că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel ce vine în lume” (In 11,21-28).

Mulţi sunt înclinaţi să vadă în Maria un model de contemplaţie şi de viaţă mistică, ceea ce nu este exact întocmai. Contrar lumii greceşti, Israelul nu cunoştea ideea contemplaţiei pure. Din acest punct de vedere nu-i posibil să interpretăm că Maria este o expresie a misticii, care părăseşte cele lumeşti şi se preocupă numai de aprofundarea celor divine. În Israel, a-l cunoaşte pe Dumnezeu însemna doar a-i asculta cuvântul şi a-l pune în practică. Trebuie s-o privim pe Maria în contextul lumii din acea vreme, în care femeia era considerată ca un credincios de mâna a doua: nu lua parte în mod oficial la cultul din sinagogă şi nici nu putea să se dedice ascultării sau studierii Legii. Maria simbolizează o ascultare a cuvântului care trebuie să se traducă în mod necesar în iubire, adică în slujirea aproapelui (cf. CBL pag. 1207).

Isus vrea să facă din ambele surori chipul adevăratului creştin care nu trebuie să se mulţumească doar cu ascultarea cuvântului divin, ci să descopere cuvântul lui Dumnezeu în Isus Cristos, să-l înţeleagă pe Cristos ca pe iubirea lui Dumnezeu întrupată: iubirea carne, iubirea cruce, iubirea slujire, iubirea înviere.

A-l primi pe Cristos înseamnă a-l accepta în totalitatea sa: divinitate, carne, cruce, slujire, moarte şi înviere. A-i asculta cuvântul înseamnă divinizare, umanizare, crucificare, slujire, înmormântare şi înviere. Chiar când este primit de prieteni pentru mai mult timp, ca Marta şi Maria, Isus nu se comportă ca un oaspete obişnuit: el cere atenţie asupra esenţialului cuprins în mesajul său şi a persoanei sale. A-l primi pe Cristos ca oaspete înseamnă, mai presus de toate, a-l asculta, a se pune în situaţia de primire, mai mult decât a-i oferi ceva. Prin ascultare se intră în comuniune cu el şi se ajunge la o schimbare esenţială. Cine se preocupă mai mult de cele ce trebuie oferite, decât de persoana cu care se dialoghează, rămâne străin în propria casă (cf. MAC pag. 1109).

Iată stau la uşă şi bat, spune Domnul. Dacă cineva aude glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine (Antif. de la int. Ap 3,20).

Cu adevărat cuvântul Domnului este hrana de la cină, hrana necesară vieţii după o zi de muncă, de necaz, de suferinţă, este singura hrană care ne reface credinţa, speranţa şi caritatea.

Să cerem această hrană cu întreaga Biserică prin ruga stăruitoare de la începutul sfintei Liturghii de azi: Priveşte cu îndurare, Doamne, la slujitorii tăi şi înmulţeşte cu bunătate asupra lor darurile harului tău, pentru ca, înflăcăraţi de speranţă, credinţă şi iubire, să stăruie cu grijă pururi trează în împlinirea poruncilor tale! (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin