Start > Ritul latin > Ai răspuns bine; fă aceasta și vei trăi!

Ai răspuns bine; fă aceasta și vei trăi!

10 July 2010
1,286 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XV-a de peste an (Anul C)

Experiența vieții arată fragilitatea omului în fața morții. Simte că trebuie să existe cineva care să-i dea garanția existenței și dincolo de acest moment al nimicirii fizice. Fără a dispera, omul a căutat dintotdeauna prin cult și rituri să se apropie de Dumnezeu, de izvorul existenței. Nu surprinde pe nimeni întrebarea învățătorului legii din evanghelia zilei: Ce să fac pentru a moșteni viața veșnică?

Prima lectură (Dt 30,10-14) ne relatează răspunsul cunoscut în Vechiul Testament: singura cale a mântuirii este fidelitatea față de alianță, fiindcă Dumnezeu s-a angajat să salveze gratuit pe acei care așteaptă toate de la el și-i observă Legea cu scrupulozitate (cf. MAC pag. 1104). Cunoscând valoarea vieții, Legea nu trebuie să pară nimănui grea. Când este acceptată ca venind din partea lui Dumnezeu, când glasul său rămâne în interiorul omului, atunci nu mai este nici o distanță între om și Lege și, în angajarea practicării ei, nu-i angajată numai puterea omului, ci atotputernicia lui Dumnezeu care însuflețește omul. Expresiile legea este în inima ta și pe buzele tale ne sugerează gândul că Legea devine cu adevărat parte integrantă a ființei umane, că Dumnezeu însuși este în viața persoanei și-i dă puterea necesară ca s-o împlinească (cf. CBL pag. 276).

Nu trebuie să ne mire faptul că prin Lege omul a putut ajunge la acea încredere și speranță de supraviețuire pe care o găsim mai ales în psalmi, așa cum se exprimă regele profet David: Cu inimă curată vreau să mă înfățișez înaintea ta, Doamne, să privesc cu nesaț chipul tău (Antif. int. Ps 16,15).

Răspunsul total, pe care omul îl poate experimenta încă din această viață, îl dă Isus – desăvârșitorul – învățătorului Legii: Fă aceasta și vei trăi! Ce trebuie să facă?

Isus conștientiza pe ucenici de fericirea lor de a fi cu el și de a vedea faptele sale care îl dezvăluie pe Tatăl (Lc 10,22-24). Un învățător al Legii se apropie de Isus nu cu cea mai bună intenție și vrea să afle de la el ce trebuie făcut ca să moștenească viața veșnică. Isus îl aduce la ceea ce învățătorul Legii știa, la cea mai mare poruncă din Lege: porunca iubirii față de Dumnezeu și aproapele (cf. Lev 18,5). Luminat de întreaga experiență a istoriei poporului său, învățătorul Legii știe să-l iubească pe Dumnezeu, dar nu cunoaște conținutul iubirii față de aproapele, întreaga gamă a semenilor care trebuie să intre în orizontul iubirii sale. Considerând că mulți ar trebui excluși, îi mai pune a doua întrebare: Cine este aproapele meu?

Învățătorul Legii, neînțelegând că orice ființă umană îi este aproapele, chiar și dușmanul, nu înțelegea cum poate iubi pe oricine ca pe sine însuși. Prin aceasta arăta de fapt că nu se cunoștea pe sine însuși. Isus pornește de la cunoașterea de sine, pe care trebuie s-o aibă fiecare om, spre a înțelege și iubi pe aproapele său. Isus îi propune spre aprofundare problema responsabilității față de viață. Viața, oriunde apare, este opera iubirii Creatorului. Pornind de la iubirea față de viață, asemenea Creatorului, omul devine aproapele pentru orice om, așa cum este Dumnezeu aproapele fiecărei ființe umane.

Descrierea parabolei este arhicunoscută. Felul de a-l iubi pe aproapele constă în a-l ajuta pe cel marginalizat și pe oricare om care suferă, indiferent cum, fiindcă orice suferință este un atentat la existența lui și a tuturor, inclusiv a mea. Viața, fiind un bun comun, este strâns legată de cea mai mare poruncă. Evanghelia ne arată un sărman om fără patrie, fără familie, fără nume, fără vârstă, fără religie etc., spre a pune în evidență doar valoarea vieții lui care se afla în primejdie. S-ar părea că nu maltratarea are importanță, dar nu-i departe de centrul atenției lui Isus care vrea să arate că omul este liber și poate crea răul. Cineva a spus că în orice om există un sfânt și un diavol. Orice om este capabil de a fi un bandit și de a-l face pe altul să sufere. Problema este cum să ne vindecăm de banditism, să ne eliberăm de Cel Rău, mai ales când ne credem sfinți, fiindcă tocmai atunci banditul din noi poate trece mai departe sub chipul preotului sau levitului. Atunci atitudinea nepăsătoare sau chiar disprețuitoare demonstrează că iubirea față de Dumnezeu, pe care o reprezintă, este o minciună și întreaga existență religioasă este o înșelătorie (cf. CBL pag. 1207). Isus arată că omul devine bun când devine conștient că este părtaș la tot răul din lume. Samariteanul devine bun când ascultă de glasul conștiinței și înțelege că el însuși a fost cauză de suferință pentru altul și altul pentru el, dar răul trebuie înlocuit cu binele.

La moartea mamei sale, Monica, sfântul Augustin rostea aceste cuvinte: Doamne, nu te întreb de ce mi-ai luat-o, ci îți mulțumesc pentru că mi-ai dat-o. Parafrazându-l, fiecare om, în fața nenorocirii altuia, nu trebuie să se întrebe de ce și cum, cine este și dacă merită sau nu atenție, iubire, ci să-i spună lui Dumnezeu: Doamne, îți mulțumesc pentru că mi-ai dat ocazia și posibilitatea să-mi dovedesc iubirea față de tine prin această persoană care suferă. Așa devin eu aproapele fratelui meu în Cristos. Realitatea iubirii noastre față de aproapele se manifestă pe terenul relațiilor interumane. Aici trebuie să domnească porunca lui Dumnezeu și să transforme existența umană. Fă aceasta și vei trăi! Devenind normă de conduită, parabola bunului samaritean poate fi temelia unui nou concept al umanității în care să fie depășite barierele rasiale și religioase. Ceea ce este esențial este faptul ca iubirea să-și intre în drepturile ei depline, conform voinței lui Isus (cf. o.c., pag. 1207).

În contextul evanghelic, parabola capătă un parfum deosebit și profund cristologic. Atât samariteanul, cât și nenorocitul lăsat aproape mort la margine de drum, îl reprezintă pe Cristos care ne revelează prin samaritean iubirea Tatălui și prin călătorul căzut în mâinile tâlharilor iubirea Fiului făcut om.

Tatăl se identifică cu bunul samaritean.

Întreaga omenire se identifică cu poporul lui Dumnezeu din Egipt, chemat să moștenească țara în care curge lapte și miere, unde existența este la adăpost de orice nenorocire. Dumnezeu, în iubirea sa nemărginită față de poporul său, îi spune lui Moise: “Am văzut prea bine asuprirea poporului meu care este în Egipt și am auzit strigătul lor împotriva celor care îi asupresc, așa că știu necazul lor. M-am coborât să-i mântuiesc din mâna egiptenilor și să-i strămut din țara aceea, într-o țară roditoare și largă, într-o țară în care curge lapte și miere” (Ex 3,7-8).

Isus însuși se identifică cu iubirea Tatălui și devine bunul samaritean pentru întreaga omenire, tocmai din postura falimentului uman, din postura omului nenorocit căzut în mâinile tâlharilor. Coborât din cer, Isus ia chipul sclavului (Fil 2,7) și la Ierusalim coboară de pe măgăruș pentru a se lăsa în mâinile dușmanilor, pentru a îmbrățișa crucea, ca prin ea să ne ofere vin și ulei pentru rănile noastre: iertarea păcatelor, Euharistia ca hrană și pe Duhul Sfânt ca ulei mângâietor; ne duce la han, adică ne întărește în convalescență prin ungerea cu sfântul Maslu; plătește cu vârf și îndesat cu bucurii cerești tuturor acelora care se consacră carității lui și făgăduiește că va veni spre a umple de fericire existența tuturor acelora care s-au angajat în misiunea de a fi aproapele celor nenorociți fizic și spiritual în această lume.

Măreția lui Isus din această parabolă, atât din postura bunului samaritean, cât și din cea a sărmanului nenorocit de tâlhari, se desprinde din atitudinea lui dumnezeiască: nu critică și nu condamnă pe nimeni, ci îi învață pe toți.

În cea de-a doua lectură (Col 1,15-20) apostolul Paul, contemplând această icoană desăvârșită a iubirii lui Dumnezeu, scoate în evidență biruința vieții asupra morții în Cristos care deține primatul învierii, adică dreptul de prim – născut al întregii existențe. Așa cum prin Lege primului-născut îi erau rezervate toate și avea dreptul să instaureze o nouă ordine în tot ce-i aparținea, la fel Isus, primul – născut dintre cei morți, are dreptul să pună în ordine escatologică sensul existenței noastre de pe pământ, dându-i plinătatea, adică viața veșnică (cf. CBL pag. 1711), ca acolo unde este el, să fim și noi (In 17,24).

După cum Isus s-a identificat cu iubirea Tatălui devenind aproapele nostru, tot așa fiecare dintre noi, devenind creștin prin botez, trebuie să devină aproapele tuturor celor din jurul său prin iubirea lui Isus.

Pentru realizarea în noi a vieții lui Isus, Biserica ne îndeamnă să ne rugăm: Dumnezeule, tu arăți celor rătăciți lumina adevărului, ca să se poată întoarce pe calea ta; dă tuturor acelora care poartă numele de creștin tăria de a înlătura tot ceea ce se împotrivește acestui nume și de a împlini ceea ce îi corespunde (LR). Amin.

Ritul latin