Predici

Omul se simte nerealizat: vrea pacea, dar se trezeşte făcând război; vrea să fie iubit şi să iubească, dar se trezeşte urât şi urând; vrea dreptatea şi egalitatea, dar se trezeşte asupritor şi dictator; îl vrea pe Dumnezeul Cel Viu, dar se trezeşte închinându-se la idoli: plăcerilor trupeşti, banului, onorurilor; vrea viaţa la toate nivelurile, dar se trezeşte luptând aprig împotriva zămislirii ei în sine şi în mediul înconjurător (cf. MAC pag. 1097). Care dintre oameni n-a constatat cu apostolul Paul că există în fiinţa lui o lege care se împotriveşte legii minţii sănătoase? Că ar vrea să facă binele pe care îl aprobă şi totuşi face răul pe care îl dezaprobă? (cf. Rom 7,14-23).

Prima lectură (Is 66,10-14c) prevesteşte o împărăţie în care omul va fi introdus şi în care se va desăvârşi. Fiecare va fi fericit ca un copil alintat pe genunchii mamei şi strâns la inima ei. Dumnezeu însuşi în persoană (care aici se identifică cu Ierusalimul, cu prezenţa sa şi cu duhul său, cu slava şi puterea lui), îi va copleşi pe toţi de bucurie prin prosperitate şi prin umilirea duşmanilor care i-au ţinut sub legea păcatului.

În evanghelia zilei (Lc 10,1-12.17-20) Isus anunţă şi îi trimite pe alţi şaptezeci şi doi de ucenici să vestească acelaşi lucru, că împărăţia lui Dumnezeu este aproape.

Important de ştiut despre această împărăţie sunt următoarele lucruri:

a) Împărăţia vine. Nu trimiterea ucenicilor dă naştere împărăţiei, ci ea este aceea care trezeşte necesitatea apariţiei misionarului care s-o vestească şi să-i dispună pe oameni pentru a o primi. Această venire a împărăţiei dă siguranţă omului că Dumnezeu s-a angajat să-l salveze şi desăvârşirea sa este aproape.

b) Văzută în sine, împărăţia vine ca pace. Din acest motiv misionarii trebuie să ceară pacea lui Dumnezeu asupra caselor şi a localităţilor în care ajung. Vor întâmpina rezistenţă, dar bunurile mesianice: deschiderea faţă de Dumnezeu şi faţă de dreptatea dintre oameni îşi vor face apariţia cu toată siguranţa.

c) Cuvântul lui Isus dă garanţie celor trimişi că mesajul lor va fi ascultat.

d) Împărăţia va fi înţeleasă din însăşi calitatea lor de miei, fiindcă Dumnezeu realizează minunile împărăţiei sale prin cele mici ale lumii (cf. CBL pag. 1202).

Primul miel al împărăţiei lui Dumnezeu prezente deja pe pământ este Isus însuşi. Aşa îl arată Ioan Botezătorul: “Iată mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii” (In 1,29). Semnificaţia dată de sfântul Ioan Botezătorul nu trebuie ruptă din contextul timpului său în care mielul prim apare în albeaţa lui imaculată şi plină de slavă ca o cratofanie, ca o manifestare a puterii primăverii care este aproape: el întrupează triumful înnoirii, victoria ciclică a vieţii asupra morţii. Primul miel era sacrificat tocmai spre a garanta descendenţa. Până şi mentalitatea păgână admitea că numai prin jertfa mielului alb, nevinovat, iubit pentru că este primul, se pot obţine marile favoruri ale divinităţilor. Adepţii zeului Dionysos jertfeau mielul spre a prefigura vremea marilor revelaţii: astfel, spre a înlesni apariţia zeului pe malurile lacului Larna prin care coborâse în infern să-şi caute mama (originea şi sensul vieţii), ei aruncau în hău un miel, pentru a-l domoli pe Pylaochos, paznicul porţilor infernale.

Isus apare ca miel cratofanic (învăluit de putere) încă din Vechiul Testament în mod paradoxal: slab, dus la înjunghiere (cf. Fap 8,32), un Mesia chinuit, după cum îl descrie profetul Isaia (53,7), dar mare şi puternic prin iubirea cu care se dăruieşte de bunăvoie morţii spre a salva viaţa celor care cred în el. Accentul pascal apare în prim planul celei dintâi epistole a lui Petru (1,18-19): creştinul este eliberat precum odinioară a fost eliberat Israelul din Egipt, prin sângele unui miel, Isus Cristos. Evanghelistul Ioan (19,36) şi apostolul Paul (1Cor 5,7) afirmă faptul că moartea lui Cristos desăvârşeşte jertfa mielului pascal (cf. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Vol. II, Ed. Artemis, Bucureşti 1995, pag. 299-300).

Cartea Apocalipsul sfântului Ioan pomeneşte de 28 de ori cuvântul miel spre a-l desemna pe Cristos. Mielul apare biruitor al morţii (5,5-6), învingător al porţilor iadului (17,14) fiind atotputernic, dumnezeiesc (5,7-9) şi judecător (6,16), el fiind lumina suprafirească a Ierusalimului ceresc, având menirea să lumineze, venind în lume, pe tot omul (In 1,9) care îl caută pe Dumnezeul Cel Viu.

După Isus, primii care sunt aleşi pentru împărăţia lui Dumnezeu, pe care Mântuitorul i-a făcut după chipul şi asemănarea sa, sunt apostolii, cei doisprezece şi apoi cei şaptezeci şi doi de ucenici trimişi ca miei în mijlocul lupilor. Ei sunt uniţi cu jertfa lui Cristos fiindcă sunt trimişi în mijlocul lupilor, trimişi să se jertfească, pentru a realiza profeţia lui Isaia despre marea turmă păstorită de Iahve însuşi care îi va purta pe miei la sânul său (Is 40,11).

Iată prezentul profetizat: mieii cratofanici supun demonii în numele lui Isus, fac să cadă Satana din cer (din sufletele oamenilor) ca un fulger, fiindcă el le-a dat puterea şi bucuria de a şti că numele lor sunt scrise în ceruri.

Isus a apărut pe pământ ca mielul care ia asupra sa păcatele lumii. A instituit Biserica pentru a-i continua misiunea. Această acţiune comportă din partea lui Isus acţiunea de a face ucenici asemenea lui, adică miei, care să fie capabili să ia asupra lor păcatele lumii: “V-am dat putere să păşiţi peste şerpi şi scorpioni şi peste orice putere a duşmanului”. Aceşti ucenici, eliberaţi ei înşişi de păcat, au primit această putere, s-au bucurat, i-au făcut şi pe alţii să se bucure, înscriindu-şi numele în ceruri, lăsându-ne dictonul: Animam salvasti, tuam praedestinasti, adică Ai salvat un suflet, ţi-ai predestinat propriul suflet pentru fericirea veşnică.

Fericirea de a se şti eliberat de păcat, fericirea de a elibera pe alţii şi de a-şi scrie numele în ceruri, i-a determinat pe ucenici ca într-o lume în care omul este banul pe care îl are (Ai bani, eşti om) şi hainele pe care le poartă, să umble îmbrăcaţi ca cei săraci, fără portofolii şi bagaje, mulţumiţi cu ospitalitatea ce li se oferă. Apropierea împărăţiei îi eliberează de grijile viitoare de pe acest pământ. Sărăcia lor are o semnificaţie profetică, ca şi grija faţă de cei bolnavi (cf. MAC pag. 1098).

Mulţi exegeţi văd în această trimitere a celor şaptezeci şi doi de ucenici instituirea consacrării pentru împărăţie. De aici îşi au originea ordinele călugăreşti şi congregaţiile religioase care îmbrăţişează sfaturile evanghelice, crucea ascultării, sărăciei şi castităţii.

Celor chemaţi, apostoli şi persoane consacrate, apostolul Paul le oferă ca exemplu propria viaţă în mijlocul lupilor (Lec. a II-a: Gal 6,14-18). Elementul lor specific este acela de a reproduce în ei înşişi dimensiunea specifică lui Cristos: durerea răscumpărătoare, de a suferi pentru cauza lui Cristos. În apostolul neamurilor muşcăturile lupilor sunt vizibile. Iubirea cu care el le-a acceptat le-a făcut semne, stigmatele lui Isus.

Ce sunt aceste stigmate şi de ce le pune apostolul în evidenţă?

Cuvântul stigmată apare numai în Noul Testament şi arată semnele (cicatrice, tatuaje, răni rozii, semn aplicat pe piele cu fierul roşu) care aminteau de apartenenţa unui sclav de stăpânul său, a unui iniţiat de cultul sau de zeul său. La această idee de apartenenţă se adăuga cea a ameninţării: a lovi un sclav sau un iniţiat însemna ca cineva să se expună răzbunării stăpânului sau zeului proprietar.

Paul, copleşit de o lungă istorie de peripeţii apostolice (cf. 2Cor 11,23-29), este un sclav al lui Cristos care poartă în trupul său tatuajul, pecetea Domnului său. Nimeni, deci, să nu îndrăznească să-l atingă, ca să nu se expună răzbunării Stăpânului său. Paul vrea să spună că el şi-a dovedit suficient autenticitatea apostolatului prin semnele pe care le poartă în trupul său. Ce le poate oferi mai mult? Ele sunt semnele iubirii care îl dispun să-şi dea chiar viaţa pentru Cristos, pentru mântuirea lor (cf. CBL pag. 1658).

A fi creştin înseamnă a purta semnele iubirii lui Isus. Chiar dacă aceste semne nu se întipăresc vizibil în trup, ele devin cu atât mai glorioase cu cât sunt mai bine păstrare în suflet. A iubi pe cei ce te muşcă, a iubi pe duşmani, a ierta pe cei care îţi greşesc, a face bine celor care îţi fac rău, înseamnă a aparţine lui Cristos, înseamnă a avea semnele răstignirii lui Cristos în propriul trup şi suflet, înseamnă a vesti că împărăţia lui Dumnezeu este aproape. La aceasta suntem chemaţi toţi.

Întreaga Biserică îşi înalţă ruga spre cer, şi cu dânsa să o înălţăm şi noi, zicând: Dumnezeule, prin înjosirea Fiului tău tu ai ridicat omenirea căzută; te rugăm, dăruieşte credincioşilor tăi bucuria sfântă că au fost eliberaţi din robia păcatului şi călăuzeşte-i la fericirea veşnică (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin