Predici

Chiar şi cel mai simplu dintre oameni înţelege că greşelile întunecă viaţa de pe pământ şi adevărul o luminează. Cu atât mai mult au înţeles acest lucru minţile luminate şi au căutat să ofere lumii adevărul raţiunii prin opere filozofice, prin instruirea unui număr cât mai mare de ucenici. Efort bun, dar insuficient. Omul vrea tot adevărul, toată lumina, de aceea este necesară intervenţia divină.

Sfântul apostol Ioan afirmă acest lucru chiar de la începutul evangheliei pe care a scris-o: “Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a cuprins-o” (In 1,5) deoarece Cuvântul lui Dumnezeu “luminează pe orice om, venind în lume” (In 1,9).

Conştientă de valoarea învăţăturii Cuvântului divin, Biserica îşi aduce aportul său de lumină neamurilor mai întâi prin rugăciune, precum este cea de la începutul sfintei Liturghii de azi: Dumnezeule, tu ne-ai înfiat prin harul tău şi ne-ai făcut fii ai luminii: nu îngădui să fim învăluiţi de întunericul greşelii, ci păstrează-ne pururi în strălucirea adevărului (LR).

După rugăciune, Biserica, în calitate de depozitară a revelaţiei, ne oferă învăţătura adevărului prin Liturgia cuvântului despre chemarea noastră creştină de a vesti împărăţia lui Dumnezeu, adică de a lumina în întuneric.

Prima lectură (1Rg 19,16b. 19-21) ne prezintă promptitudinea cu care Elizeu îl urmează pe Ilie care l-a chemat să fie profet în numele lui Dumnezeu. Ilie prorocul îi adresează chemarea printr-un gest simbolic: pune pe umerii lui Elizeu mantia sa. Mantia profeţilor era un semn distinctiv, un simbol al personalităţii, demnităţii şi al drepturilor lor. Mantia profetului, dat fiind faptul că avea un contact direct cu trupul, căpăta sensul transmiterii spiritului profetic. Elizeu este conştient de ceea ce s-a săvârşit în el şi, ascultând glasul intern al Duhului Sfânt, lasă toate şi îl urmează pe Ilie. Ca semn al dăruirii totale pentru misiunea profetică, Elizeu aduce o jertfă lui Dumnezeu, simbol al rupturii cu trecutul şi începutul unei noi vieţi în slujba lui Ilie, în slujba luminii.

Exemplul lui Elizeu constituie o chemare pentru fiecare creştin de a-şi face un examen de conştiinţă, de a arunca o rază de lumină asupra vieţii proprii, dat fiind faptul că chemarea creştină este mult superioară chemării profetice din Vechiul Testament. Înţelegem acest lucru din cuvântul evangheliei de azi (Lc 9,51-62).

Nu numai evanghelistul Luca, ci atât Matei cât şi Marcu, povestind întâlnirile istorice ale lui Isus cu cei pe care i-a chemat, afară de apostoli, nu le spun numele şi nici nu ne relatează răspunsurile lor finale. Intenţia lor este de a-i lăsa pe oameni să se simtă ei înşişi chemaţi să ia o decizie şi să dea un răspuns. Fiecare creştin este un ucenic al lui Cristos înviat şi-l întâlneşte în cuvântul Domnului, în sacramente şi în aproapele. Fiecare creştin trebuie să-l urmeze pe Isus prin detaşarea de cele materiale, să fie liber şi disponibil pentru cele spirituale, să dispreţuiască tot ce este rău şi să o rupă definitiv cu trecutul păcătos (cf. Fil 3,12-14; MAC pag. 1091-1092), căutând voinţa lui Dumnezeu şi nu pe cea personală.

Ediţia mai veche a catehismului catolic avea următoarea întrebare: Cine este creştin adevărat? Răspunsul era: Creştin adevărat este acela care, fiind botezat, crede şi mărturiseşte învăţătura creştinească. Actualmente răspunsul este mai concret: Creştin este acela care l-a ales pe Cristos şi-l urmează. În această decizie fundamentală faţă de Cristos este conţinută şi îndeplinită orice altă cerinţă de cunoaştere şi de adeziune faţă de credinţă (RdC 57). Adică adeziunea necondiţionată faţă de persoana lui Isus, ascultarea absolută faţă de el este un act eliberator. Cine îl urmează pe Cristos devine cu adevărat un om liber, fără stăpân. Dumnezeu vrea ca omul să fie şi să se simtă atât de liber ca şi el, Creatorul omului, deoarece l-a făcut după chipul şi asemănarea sa, fiindcă numai acea iubire din partea omului îi este plăcută lui Dumnezeu, care porneşte dintr-un act liber şi responsabil. Ceea ce porneşte dintr-un act liber al iubirii este demn de Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu vrea oameni cu conştiinţă de robi, cu atât mai mult nu vrea ca omul să fie sclavul lucrurilor vremelnice, sclavul puterii, banului, sexului, ci să fie atât de liber încât să nu mai depindă nici de sine însuşi, de interesul personal, de grija exagerată după fericirea proprie (cf. MAC pag. 1092).

Vom înţelege mai bine datoria creştină de a fi lumină, de a-l urma pe Isus, din răspunsurile pe care Mântuitorul le-a dat celor trei care şi-au exprimat dorinţa de a-l urma.

Omului care credea că a-l urma pe Cristos înseamnă o sărbătoare continuă, Isus îi răspunde că “Fiul omului nu are unde să-şi plece capul”. Un general care cheamă la luptă pe soldaţii săi, le promite o răsplată; un profesor garantează succesul elevilor care îl ascultă; un maestru garantează o meserie ca brăţară de aur pentru ucenicii săi etc. Numai Isus are îndrăzneala să-i cheme pe toţi ca să-l urmeze şi nu oferă nimănui nici un fel de recompensă în această lume, ci din contra, arată tuturor calea spre Calvar, învăţând că tocmai acolo unde fiinţa omenească nu mai poate face nimic, acolo intervine atotputernicia divină spre a-i da omului libertatea deplină, eliberându-l de orice neputinţă.

În urmarea lui Cristos nu-i necesar ajutorul familiei, ci chiar trebuie evitat ca pe un surogat. Isus a chemat şi cheamă pe toţi oamenii, invitându-i să primească darul împărăţiei prin asumarea destinului său de fidelitate totală faţă de Tatăl şi de disponibilitate totală faţă de suferinţă. În această perspectivă înţelegem cerinţa lui Isus, ca acela care vrea să-l urmeze să lase morţii să-şi îngroape morţii. În comparaţie cu ceea ce dobândeşte acela care îl urmează pe Isus, adică viaţa, libertatea şi iubirea, tot ceea ce ne poate veni de la oameni este egal cu moartea.

Ceva asemănător se poate spune şi despre cel care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi, ca şi cum ar aştepta un sprijin, o încurajare din partea familei. Isus arată că împărăţia lui Dumnezeu este un risc pe care şi-l asumă cei care cred cu adevărat, fiindcă tocmai prin asumarea acestui risc se poate dobândi adevărata familie care merită să fie iubită, fiindcă ea este rezultatul riscului pe care şi l-a asumat Isus însuşi când a venit în lume (cf. CBL pag. 1199-1201).

Isus nu-i împotriva iubirii familiei, ca şi cum ar fi gelos, ci din contra, vrea să ne înveţe să-i dăm valoare iubirii noastre faţă de părinţi şi fraţi prin jertfă, vrea s-o încadreze în iubirea sa faţă de Dumnezeu Tatăl, adică în acea iubire cu care Isus a acceptat să devină om în totalitate printr-o supunere totală faţă de condiţia omului muritor, răspunzând chemării Tatălui de a aduce acestui neam păcătos garanţia iubirii infinite care iartă pe tot cel care ascultă chemarea lui Isus: “Urmează-mă! Mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu”, vesteşte că iubirea infinită iartă infinit.

Cei chemaţi de Isus întrec starea profetică a lui Elizeu: misiunea lui era pământească, pe când misiunea creştină este escatologică: “vor fi ca îngerii lui Dumnezeu” (Mt 22,30).

Ca să ajungem la această stare de libertate, de a fi liberi ca îngerii lui Dumnezeu din împărăţia sa, sfântul apostol Paul îndemna pe credincioşii galateni (Lec. a II-a: Gal 4,31-5,1.13-18), să se debaraseze de robia cărnii, a trupului. Faptul că unii credincioşi reluaseră practica circumciziunii prescrisă de Legea lui Moise, era dovada că nu aveau încredere suficientă în opera mântuitoare a lui Cristos. Era un fel de renunţare la har pentru a împlini prin puterile proprii ceea ce dă garanţie. Era teama de riscul evanghelic. Neîncrezători în har au născocit întotdeauna superstiţii sau le-au reînnoit pe cele păgâne. Iudaizanţii, creştini nedesăvârşiţi şi legaţi de Lege, au căutat să întregească sau să cârpească legea nouă cu petece vechi (Mt 9,16-17). Meseria de cârpaci nu se învaţă la şcoala lui Isus.

Antifona de la începutul Liturghiei de azi ne îndeamnă: “Toate popoarele, bateţi din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie” (Ps 46,2), să fim fericiţi că Isus ne-a scos din întuneric la lumina cea adevărată. Conduşi de Duhul lui Cristos devenim liberi cu adevărat. Să trăim mereu în strălucirea adevărului divin! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin