Predici

Liturgia cuvântului de azi, adică toate cele trei lecturi din Sfânta Carte (Zah 12,10-11; Gal 3,26-29 şi Lc 9,18-24) propun atenţiei noastre o temă care rezolvată de mii de ori cere o nouă rezolvare ori de câte ori apare. Este vorba despre suferinţă şi moarte. În mod obişnuit spunem că suferinţa, dar mai ales moartea, este un mister. Citez cuvintele unui autor care, la rândul său, se referă la altul: Suferinţa, unii oameni sunt pregătiţi s-o accepte. Dar îi doare că n-o pot înţelege. Iată că tocmai neînţelegerea Kierkegaard o descoperă ca pe o parte integrantă şi indispensabilă a unei suferinţe adevărate: Dacă există cumva o bucurie, şi o nespusă bucurie a creştinului, ea nu poate consta decât în a accepta (iar nu în a înţelege, pentru că înţelegerea ar desfiinţa într-un fel anume suferinţa) să fie aşa. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 286). Deci: dacă am înţelege suferinţa, ea n-ar mai fi suferinţă. Paradoxul este, pentru unii ca Losski în teologia apofatică, precum pentru Dostoievski şi Evdokimov, că răul – suferinţa (şi moartea în special) – este un act liber al omului. Dumnezeu a creat lumea inocentă, fără de rău. Dar pe om l-a creat liber, adică liber de a crea răul, de a-l introduce în lume. Acesta este riscul pe care şi l-a luat Dumnezeu prin actul creaţiei (id. o.c., pag. 192). Deci: omul n-ar fi om, dacă nu ar fi liber să creeze chiar răul. Dumnezeu n-ar fi Dumnezeu atotputernic dacă, hotărând să-l creeze pe om, nu şi-ar fi luat riscul de a da omului libertatea. Dacă omul, folosind libertatea a introdus răul în lume, Dumnezeu i-a pus suferinţa la dispoziţie pentru a-şi crea fericirea biruind răul creat de el însuşi.

Că fericirea omului depinde de suferinţă, ne-o arată şi prima lectură, spunând că îl vor privi pe acela pe care l-au străpuns.

Textul ebraic, tradus mai corect, este acesta: “Mă vor privi pe mine pe care m-au străpuns”. Acest pe mine se referă la Iahve însuşi. A ajunge la vederea lui Dumnezeu înseamnă a ajunge: 1) la cunoaşterea reală a fărădelegii, creând răul, 2) la fericirea deplină prin detaşarea de răul creat şi chiar nimicirea lui. Dar cum poate fi străpuns Dumnezeu? Dumnezeu se identifică aici cu unşii săi, cu toţi acei care cred în el (cf. CBL pag. 824). Expresia are acelaşi sens ca aceea pe care Saul a auzit-o pe drumul Damascului: “Eu sunt Cristos pe care tu îl prigoneşti” (Fap 9,5). Saul persecuta Biserica, pe cei care credeau în Cristos. Dumnezeu însuşi a fost străpuns în fiinţa lui Cristos care a acceptat suferinţa şi moartea pentru a ne dovedi că este om adevărat în căutarea fericirii, că Biserica sa este străpunsă de durere pentru dobândirea adevăratei libertăţi umane. Bătaia, sângele, moartea, astea sunt dovezi care nu înşală, care nu pot fi măsluite. Prin cruce Isus a rupt gura Satanei (cf. id.o.c., pag. 186), care nu şi-a putut închipui că Dumnezeu va accepta suferinţa ca izvor al libertăţii umane. Ştia Satana ce-i suferinţa şi n-a crezut că Fiul lui Dumnezeu este în stare să se facă om şi să sufere de bunăvoie ceea ce el suferea constrâns, de nevoie.

A suferi din cauză că l-ai făcut pe aproapele să sufere în urma răului creat de mine, de tine, de noi toţi, înseamnă a-l privi pe Dumnezeul străpuns. Omul n-a fost creat pentru a fi rob, ci liber ca acela care l-a creat din iubire.

Episodul evanghelic de azi este unul dintre cele mai importante pentru viaţa noastră creştină. Povestirea este simplă, cuprinde părerea oamenilor despre Cristos, părerea ucenicilor de pe Învăţătorul lor şi dezvăluirea pe care Isus însuşi o face despre sine ca Fiu al omului menit să sufere, să moară şi să învie. Cristos este Mesia fiindcă prin el istoria îşi atinge punctul culminant: omul nou poate deveni asemenea cu Dumnezeu – “Veţi fi ca Dumnezeu” (Gen 3,5) – poate alege liber între bine şi rău. Adam şi Eva au ales ceea ce le-a sugerat Şarpele că-i bine şi au dat de rău; noul Adam, Isus, alege ceea ce-i rău, suferinţa şi moartea, şi dă de adevăratul bine: învierea care dă adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu. Această alegere o propune Isus şi ucenicilor săi, precum şi tuturor acelora care vor crede în el: Cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va afla. A alege din iubire înseamnă a deveni Creator de libertate şi de fericire.

Răspunsul lui Petru: Tu eşti Cristosul lui Dumnezeu era pornit tot dintr-o dorinţă profundă a omului după libertate. În preajma înălţării lui Isus la cer, ucenicii îl vor întreba despre ceea ce le dorea inima: “Doamne, oare acum vei reîntemeia împărăţia lui Israel?” (Fap 1,6), oare acuma te vei arăta drept Mesia sperat de noi? Iată, ai suferit, ai murit şi ai înviat, vrem să vedem adevărata libertate a Israelului: dreptatea, pacea, bunăstarea spirituală şi materială, vrem să vedem ţara eliberată de sub jugul roman, vrem să vedem lumea vindecată de suferinţă, de nedreptate şi de ce nu, chiar de moarte!

Isus nu putea accepta concepţia contemporanilor săi despre dânsul şi chiar afirmaţia lui Petru avea trebuinţă de îmbunătăţire. Adevăratul concept despre Cristos – Mesia lui Dumnezeu trebuiau să-l afle de la Tatăl, fiindcă Fiul este adevărata icoană a Tatălui şi numai ceea ce descoperă Tatăl despre Fiul constituie tot adevărul. Dezvelirea acestei Icoane a lui Dumnezeu de pe pământ trebuia să se înfăptuiască pe două căi: prin suferinţă şi prin înviere: “Trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi astfel să intre în slava sa” (Lc 24,26), spune Isus celor doi ucenici în drum spre Emaus.

Cristos este Mesia fiindcă prin el istoria îşi atinge punctul culminant: omul nou, Isus Cristos din Nazaret, izvor al învierii spirituale şi al înrădăcinării omului în viaţa divină deoarece fiecare faptă bună a sa a pornit din iubire.

Să nu credem că îl vom înţelege pe Isus în calitatea sa de Cristos al lui Dumnezeu, dacă nu acceptăm să păşim pe urmele lui susţinuţi de Duhul lui Isus, care singur ne poate face să înţelegem tot adevărul: “Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să mă urmeze”. Numai purtând crucea prin puterea Duhului Sfânt se ajunge la tot adevărul pe care l-am proclamat la Rusalii: Dumnezeu în noi şi noi în Dumnezeu. Mai mult nu-i posibil nici pentru Dumnezeu. Această înţelegere este viaţă şi nu o idee frumoasă. Cristos a acceptat crucea şi continuă să o ducă pe pământ prin acei care cred şi suferă pentru credinţa lor, determinând lumea să privească spre acela pe care l-au străpuns, ca nimeni să nu uite că a fost cineva pe acest pământ care a ştiut pentru ce suferă, ca prin ştiinţa lui să dea ignoranţei noastre despre suferinţă adevărata putere de eliberare din sclavia păcatului şi a morţii.

Este interesantă şi lecţia despre suferinţă pe care ne-o dă sfântul Paul luată din pedagogia greacă. Azi, orice părinte care vrea să dea o educaţie aleasă copilului său îşi alege un pedagog, un educator, un instructor cât mai bun. Grecii din vechime procedau altfel bazaţi pe sintagma: N-am şti ce-i dulcele, dacă n-am cunoaşte amarul. De aceea, un copil, după câţiva ani petrecuţi în sânul familei, pe genunchii mamei, era dat în grija sclavilor, să trăiască şi să muncească asemenea lor până la o vârstă matură. Numai aşa învăţau să preţuiască libertatea cunoscând amarul sclaviei. Educaţia prin suferinţă era rodul iubirii părinteşti. Iubirea Tatălui l-a determinat pe Fiul dumnezeiesc să guste amarul vieţii noastre, pentru a ne reda adevărata libertate şi fericire. Libertatea adusă de Cristos prin moartea şi învierea sa pe care noi o acceptăm acum prin credinţă, este o pregustare a libertăţii divine, fiindcă acolo unde este Duhul lui Cristos, Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea deplină, acolo este libertatea fiilor lui Dumnezeu care desfiinţează orice barieră naţională, orice deosebire de rasă, de stare socială, de religie etc., făcând din toţi una în Cristos (cf. CBL pag. 1650-1651).

Să nu uităm că prima datorie a creştinului este să ştie a suferi, spune N. Steinhardt (o.c., pag. 222) în perfectă concordanţă cu Franz von Baden care afirmă că Există o singură artă creştină, care nu-i nici gotică, nici romanică, nici barocă, arta de a purta crucea (id. o.c., pag. 191).

Alfabetul crucii este iubirea. Ajunge artist al crucii de fiecare zi numai acela care porneşte de la iubirea lui Isus, numai acela care ştie să-l privească cu iubire pe acela pe care l-a străpuns pe crucea istoriei.

pr. Anton Dancă Ritul latin