Predici

Ce învăţătură urmăreşte să ne dea Liturgia cuvântului de azi?

Omul din toate timpurile şi locurile a simţit necesitatea înlăturării păcatului.

Prima formă, pe care omul a încercat-o pentru a se elibera de jugul spiritual, dar nu numai, a fost rugăciunea. Sintagma Lex orandi, lex credendi ca şi invers: Lex credendi, lex orandi, adică felul în care se roagă cineva îi arată credinţa şi felul cum crede cineva aşa se roagă, stă la baza oricărei religii.

Deşi în Crez Biserica se defineşte sfântă, ea se recunoaşte păcătoasă, dar tinde spre sfinţenia capului său, care este Cristos şi de aceea se roagă cu stăruinţă, aşa cum ne-o arată chiar începutul sfintei Liturghii de azi: Dumnezeule, tăria celor ce nădăjduiesc în tine, ascultă cu bunătate rugăciunile noastre: noi suntem slabi şi nu putem face nimic fără tine: dăruieşte-ne pururi ajutorul harului tău pentru ca, împlinindu-ţi poruncile, să-ţi fim plăcuţi în gânduri şi în fapte (LR).

Ca rugăciunea să fie făcută cu toată credinţa şi smerenia, trebuie să cunoaştem mai întâi răutatea păcatului şi greutatea jugului care apasă conştiinţa umană.

Prima lectură (2Sam 12,7-10.13) ni-l prezintă pe regele David ca păcătos şi trezit la realitate de profetul Natan. Printr-o logică umană, profetul Natan îl aduce pe rege să-şi recunoască vina şi să se căiască. Dar poate oare intra păcatul în logica umană când el este ofensa cea mai josnică adusă maiestăţii lui Dumnezeu? Cât de mare este această ofensă, ca să o judecăm în adevărata ei realitate ar trebui să avem raţiunea divină. Cuvintele noastre sunt expunerea logicii noastre, care şi ea este supusă slăbiciunii din cauza păcatului. Mă mărginesc să dau definiţia unui catehism: Păcatul este refuzul comuniunii cu Dumnezeu şi fărâmiţarea poporului adunat de Dumnezeu; ofensa adusă lui Dumnezeu este, în felul acesta, adevărata şi radicala înstrăinare a omului (RdC 93).

În interiorul păcatului zace dinamica morţii. David se căieşte de păcatul său. Natan îl asigură că nu va muri deocamdată, dar dinamica morţii s-a declanşat: sabia nu se va îndepărta de casa lui. David a plătit cu moartea fiilor săi Amon, Absalon şi Adonia (cf. CBL pag. 335).

Creat pentru asemănarea cu Dumnezeu – “Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” (Gen 1,26) – pentru comuniune de iubire interpersonală – omul este cu atât mai aproape de sine însuşi cu cât este mai aproape de alţii; se realizează cu adevărat pe sine numai rupându-se de sine; ajunge să fie el însuşi numai prin alţii. Păcatul, rupând comuniunea cu Dumnezeu, îl înstrăinează pe om de alţi oameni şi astfel deschide în sine însuşi dinamica morţii (cf. MAC pag. 1079). Moartea este povara cea mai grea a omului şi dorinţa eliberării îl determină pe om să se roage: “Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta îndurare şi din nemărginita ta bunătate, şterge fărădelegea mea!” (Ps 50 (51),3-4).

Dar cine poate ierta păcatul şi şterge nelegiuirea?

Numai Dumnezeu. Omul îşi poate lua viaţa sa (nu numai cea biologică) şi pe a altora, dar nu poate să şi-o redea sau să o redea acelora pe care i-a omorât. Dar, ceea ce este imposibil omului, este posibil lui Dumnezeu.

Evanghelia zilei (Lc 7,36; 8,3) ne arată că eliberarea de păcat şi de consecinţa lui, moartea, nu-i opera acelora care cred că o pot realiza cu forţele proprii, ci a acelora care cred şi de aceea se roagă, deoarece simt că nu o pot realiza decât prin harul lui Dumnezeu şi prin credinţă.

Convertirea unei femei păcătoase care vine la Isus ca o sclavă, plânsul şi lacrimile cu care îi spală picioarele, cu părul capului i le şterge, sărutul şi ungerea lor cu untdelemnul preţios, întreaga ei ţinută plină de smerenie, fără să ţină cont de ceea ce ar putea zice lumea, constituie o minune de o frumuseţe mult mai impresionantă decât învierea tânărului din Naim sau a slujitorului centurionului roman, fiindcă de fericirea sufletului care a reuşit să refacă comuniunea cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine, se molipsesc şi îngerii din ceruri (cf. Lc 15,7). Despre această femeie putea să spună Isus, parafrazându-l pe tatăl din parabola fiului risipitor: Această soră a voastră era moartă şi a înviat.

Convertirea femeii păcătoase fiind o minune a harului, este un dar al lui Dumnezeu făcut întregii lumi, reprezentat aici de fariseul Simon care nu ştia că atitudinea lui internă de a se crede drept şi de a condamna omul în locul păcatului, bolnavul în locul bolii, viaţa în locul morţii, este mult mai gravă decât păcatul trupului.

Simon, am să-ţi spun ceva. Acest ceva ne este adresat nouă. Pornind de la suspiciuni şi dispreţ faţă de om, însoţite de omisiuni externe: “Nu mi-ai dat apă; nu mi-ai dat sărutul păcii şi nu mi-ai uns capul cu ulei parfumat în semn de preţuire”, într-un cuvânt: tu, care te crezi cineva, eşti mai prejos decât ceea ce dispreţuieşti. Trezeşte-te! Ai trebuinţă de milostivirea divină mai mult decât ea. Păcătoasa s-a mântuit fiindcă la vizita Duhului Sfânt şi-a deschis inima pentru darul credinţei: “Credinţa ta te-a mântuit”. Credinţa este darul mântuirii. Primind darul, el devine un bun personal. Recunoştinţa trebuie să fie proporţională cu mărimea darului şi atunci se poate spune că “I se iartă mult, pentru că a iubit mult”.

Să gândim bine cât iubim, ca să ştim cât ni se iartă. I-am mulţumit vreodată lui Dumnezeu pentru darul credinţei? Dacă nu, înseamnă că nu-l iubim şi suntem în aceeaşi stare a fariseului Simon: ştim să gândim bine, dar nu ştim să iubim cum se cuvine, chiar dacă ne credem drepţi fiindcă îi oferim lui Isus sau altora un banchet. Pomana, fără adevărata iubire nu-i decât fariseism şi căutare de sine, egoism, înstrăinare de Dumnezeu, de sine şi de alţii, este o dinamizare a morţii.

Darul credinţei este atât de mare cât Isus Cristos însuşi, fiindcă el singur este începătorul şi desăvârşitorul credinţei noastre (cf. Evr 12,2). Din acest motiv, oricât de mult am trăi şi oricât de multe fapte bune am face, niciodată nu vom fi în stare să-i mulţumim şi să-l iubim pe Dumnezeu aşa cum se cuvine. Darul credinţei întrece infinit valoarea faptelor noastre oricât de bune. Tocmai din acest motiv trebuie să-l iubim şi mai mult, fiindcă numai iubirea sa infinită ne poate ierta de o datorie infinită.

Şi totuşi iubirea infinită a lui Dumnezeu se mulţumeşte şi cu faptele noastre bune oricât de mici, dacă pornesc dintr-o atitudine interioară corectă. Isus a acceptat atât micile atenţii din partea femeii convertite, cât şi pe cele ale altor femei care, beneficiind de darul lui Cristos, şi-au pus în slujba lui, a evanghelizării, toate bunurile lor materiale.

Primind cuvântul lui Cristos – Simon, am să-ţi spun ceva – primim dinamica Duhului Sfânt care stopează dinamica morţii prin iertarea păcatelor. Păcatul nu se iartă şi dinamica morţii nu este stopată numai atunci când păcatul este săvârşit direct împotriva Duhului Sfânt (cf. Mt 12,31-32), adică este refuzată acţiunea Duhului Sfânt de a şterge total păcatul din memoria Tatălui prin folosirea cărnii lui Isus ca un burete, a sângelui lui Isus şi a apei izvorâte din coasta lui pe cruce pentru a şterge toată mizeria noastră spirituală. Numai după această acţiune a Duhului Sfânt de ştergere a păcatului se revarsă în suflet marea iubire (cf. Rom 5,5), spre care privesc ochii milostivi ai lui Isus.

Acum cred că înţelegem de ce sfântul apostol Paul a insistat atât de mult ca galatenii să înţeleagă pentru ce nu faptele Legii îndreptăţesc, ci credinţa în Isus Cristos (Lec. a II-a: Gal 2,16.19-21). Prin Lege poate cineva muri pentru Lege ca să trăiască pentru Dumnezeu. Legea l-a răstignit pe Isus: “Noi avem o lege şi după această lege el trebuie să moară” (In 19,7). Dacă Isus a murit pentru Lege, ca să trăiască pentru Dumnezeu, eu trebuie să mor pentru Cristos, răstignit cu Cristos, ca puterea Duhului lui Cristos să se reverse în mine, să mă învie cu Cristos, deoarece Cristos a murit din iubire faţă de mine. Dacă Legea ar fi tot, iubirea lui Cristos n-ar mai avea nici o valoare mântuitoare. Dar cine poate anula oare valoarea iubirii? Nici Dumnezeu. Legea, fără moartea lui Isus din iubire, nu poate duce la înviere. Învierea cu Cristos este adevărata îndreptăţire. Prin Lege, dacă este păstrată, îndreptăţirea ar veni din extern, ar fi opera mântuirii realizată de om şi n-ar mai fi fost trebuinţă de iubirea lui Cristos. Prin Cristos, îndreptăţirea vine din intern, pătrunde omul în totalitatea lui prin dinamica Duhului Sfânt, singurul care poate stopa dinamica morţii.

Să invocăm pe Duhul Sfânt ca să folosească trupul şi sângele lui Isus jertfite pe altar la această sfântă Liturghie pentru a ne spăla sufletele de păcate, fiindcă nu avem nici lacrimi, nici ulei parfumat pentru ungerea capului şi picioarelor lui Isus. Suspinele negrăite ale Duhului Sfânt să fie rugăciunea noastră! Ungând cu Duhul Sfânt buzele noastre, sărutul spiritual oferit lui Isus la sfânta Împărtăşanie ne poate aduce garanţia că ni se iartă mult şi putem fi plăcuţi lui Dumnezeu Tatăl în gânduri şi în fapte, fiindcă am iubit mult. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin