Start > Ritul latin > Isus, apropiindu-se, a atins sicriul

Isus, apropiindu-se, a atins sicriul

10 July 2010
1,478 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a X-a de peste an (Anul C)

Liturgia cuvântului de azi are menirea să înlăture o teamă, de aceea antifona de la început caută să dea motivul încrederii: “Domnul este lumina și mântuirea mea: de cine mă voi teme? Domnul este ocrotitorul vieții mele: de cine mă voi înfricoșa? Prigonitorii și dușmanii mei se clatină și cad” (Ps 26,1-2). Cel mai mare dușman al omului care îi trezește cea mai mare teamă este moartea.

Poporul ales aștepta cu nerăbdare sosirea lui Mesia spre a-l elibera, printre altele, de moarte, de frica morții. Orice pierdere de viață a deschis în toate timpurile o rană dureroasă în credința oamenilor prin îndoiala: nu cumva toate se termină cu moartea?

Pentru evanghelistul Luca învierea tânărului din Naim este semnul sosirii vremurilor mesianice.

Ioan Botezătorul a trimis la Isus pe câțiva dintre ucenicii săi ca să-l întrebe: “Tu ești cel care trebuie să vină?” (Lc 7,19). Isus le pregătise răspunsul încă înainte de a fi fost întrebat prin cele două minuni: vindecare slujitorului centurionului roman (cf. Lc 7,1-10 din dum. a IX-a) și învierea fiului văduvei din Naim (evanghelia de azi: Lc 7,11-17), care au trezit conștiința și convingerea că Dumnezeu a vizitat pe poporul său, că este în mijlocul său, că merge cu el și-i arată ținta: viața veșnică.

De timpurile mesianice era legată speranța că morții vor învia, după cum prezisese Isaia (51,1; 55,5-6; 26,19). Numai că învierea tânărului din Naim este doar un simplu semn care prevestește adevărata înviere. Aceasta este numai reanimarea trupului, pe când adevărata înviere este o însuflețire nouă, glorioasă, diferită de cea a întrupării, este asemenea cu aceea pe care o va realiza Cristos, adică este intrarea definitivă într-o nouă condiție de existență. Ca omul să poată ajunge la această nouă stare existențială este necesar ca Isus, nu numai să se atingă de sicriul mortului, rămânând vizavi de om, ci trebuie să intre în sufletul, în întreaga ființă a omului prin consimțământul liber și responsabil al acestuia (cf. MAC pag. 1073).

Omul trebuie să reziste ispitei de a face din Isus un premergător al învierii sale, așa cum Ilie și Ioan Botezătorul au fost premergătorii lui Isus. Cristos nu-i premergătorul învierii omului, el este deja în fiecare creștin prin Duhul său, prin care viitorul omului este deja prezent: am înviat cu Cristos la o viață nouă deoarece căutăm cele de sus (Col 3,1-17) prin Duhul Sfânt care l-a înviat (Rom 8,11). Nu am putea căuta nimic de sus, dacă Duhul nu ar fi și nu ar lucra la conformitatea omului cu Cristos; n-am fi aici, dacă Duhul lui Cristos nu ne-ar fi adus la izvorul vieții: să-i ascultăm cuvântul și să ne împărtășim cu Trupul său euharistic. Cristos înviat din noi este viitorul nostru prezent. Creștinul autentic poate gusta bucuria împărăției lui Dumnezeu din mijlocul nostru (Mt 12,28) ori de câte ori acționează în Duhul lui Cristos, adică din iubire față de cei care plâng de foame, de sete, din cauza sărăciei, persecuției, bolilor, morții etc.

Văduva din Sarepta Sidonului (Lec. I: 1Rg 17,17-24) știe că a primit în casa ei pe un om al lui Dumnezeu care suferă de foame și de sete; știe că o dată cu Ilie a intrat în casă Dumnezeu însuși. Faptul că i-a murit copilul îl consideră drept o pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru trecutul ei păcătos. Dar ceea ce nu știe ea este faptul că Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii, așa cum o afirmă Duhul Sfânt în cartea Înțelepciunii (1,13). Ilie îi descoperă acest adevăr invocându-l de trei ori pe Iahve, care se dovedește a fi cu adevărat Dumnezeul vieții, făcând să tresară de bucurie sărmana văduvă văzându-și fiul viu și să exclame: Acum știu că tu ești omul lui Dumnezeu și că adevăratul cuvânt al Domnului este pe buzele tale. O mărturisire de credință asemănătoare a făcut și Naaman sirianul când a fost vindecat de lepră (2Rg 5,15) și Isus a ținut să-i evidențieze pe amândoi chiar de la începutul activității sale publice ca pe adevărați reprezentanți ai popoarelor păgâne care, primind vestea cea bună, intră în sânul Bisericii sale (Lc 4,25-27; cf. CBL pag. 354).

Gestul, prin care Ilie îl învie pe fiul văduvei din Sarepta pare destul de curios: se așază peste copil cu întreaga sa ființă; dar el exprimă totala disponibilitate, dăruire de sine, ca mortul să prindă viață din viața proprie ca dintr-o jertfă și astfel să fie salvată onoarea lui Iahve de “izvor al vieții” împotriva cananeilor care îl cinsteau pe zeul Baal drept dumnezeul vieții.

Gestul lui Isus de la porțile localității Naim este pe cât de simplu pe atât de semnificativ. Mai întâi de toate atingerea sicriului a fost o invitație plină de iubire, de compătimire față de sărmana mamă, că el vrea să-i ofere o alinare. Gestul lui Isus a trezit în sufletul copleșit de durere o rază de speranță; iar când i-a zis: Nu plânge! i-a trezit credința că nu este singură în necaz, că mai există cineva care o poate ajuta și alina.

Ca să fie crezut ca Mesia, Isus trebuia să se arate mai mare decât Moise. Moise a lovit stânca de două ori cu toiagul și din piatră a ieșit apă (Num 20,11), de aceea Mântuitorul atinge sicriul și din el iese viața, fiul văduvei învie, iar mulțimea prezentă crede că Dumnezeu a vizitat pe poporul său, chiar dacă deocamdată îl numesc pe Isus drept profet mare, vor crede în el când le va spune că este mai mare decât Moise.

O femeie bolnavă de hemoragie își zicea în sine: “Dacă mă voi atinge chiar numai de poalele hainei lui, mă voi vindeca”. S-a atins și s-a vindecat. Isus a simțit puterea credinței ei care a pus în mișcare atotputernicia divină din sine și, nu că n-ar fi știut cine l-a atins, dar a întrebat: “Cine m-a atins?” (Mc 5,25-31), pentru ca cei din jur să-și dea seama de puterea credinței. Acum Isus în mod vădit atinge sicriul, cu gestul cel mai simplu și normal, ca al unui stăpân care se mulțumește să facă un simplu semn slujitorului pentru a-și exprima voința și acesta ascultă îndată. Gestul lui Isus proclamă sus și tare că “el este învierea și viața” (In 11,25).

Toma a voit să atingă rănile lui Isus, ca să se convingă de învierea lui.

Isus a atins sicriul ca să se facă părtaș de moartea noastră. Mângâierea nu-i cea adusă de cuvinte, ci aceea care constă în a lua asupra sa tot necazul morții noastre și a face din ea un mijloc de preamărire a lui Dumnezeu, înviind și arătând că însăși moartea lui Petru va fi o preamărire adusă Creatorului prin faptul că va accepta să se atingă de crucea lui Isus: acceptând moarte din iubire față de Isus, față de opera mântuirii lumii.

Cuvintele lui Isus “Tinere, îți spun: scoală-te!” nu-s altceva decât un îndemn dat celui înviat prin atingerea sicriului de a se ridica pentru a asculta cuvântul Domnului.

Și noi, înviați prin atingerea divină cu apa botezului, suntem chemați să ne ridicăm și să ascultăm vestea cea bună de atâtea ori. Exercițiul ridicării din sicriu trebuie să-l repetăm acum, ori de câte ori avem nefericirea de a cădea în păcatul de moarte!

Tânărul înviat este încredințat mamei sale, este încredințat iubirii care i-a dat viață și care plânge ori de câte ori viața se stinge și se bucură ori de câte ori viața învinge (când femeia naște, de bucurie că un om a apărut în lume), uită de durere (In 16,21).

Orice om în starea păcatului de moarte este mort sufletește. Trupul său, deși viu, este ca un sicriu. Când îl atinge Isus prin prezența sa euharistică, mortul învie și Isus îl încredințează Mamei sale, preacuratei Fecioare Maria, adică Bisericii, a cărei icoană este Mama sa, predestinată pentru viața veșnică.

În lectura a II-a (Gal 1,11-19) sfântul Paul arată gratuitatea apostolatului său: “I-a plăcut lui Dumnezeu să-mi descopere pe Fiul său, ca să-l vestesc păgânilor”.

Din moment ce și noi am fost chemați la viața harului tot printr-un dar gratuit al lui Dumnezeu, putem spune același lucru: i-a plăcut lui Dumnezeu să mi-l descopere pe Fiul său, ca să-l vestesc păgânilor. Dat fiind faptul că eu nu am alți păgâni mai mari în jurul meu decât patimile mele, trebuie să le recunosc și să le mărturisesc cu sinceritatea lui Paul: Am persecutat Biserica lui Isus, am făcut-o pe Mama să plângă. Acum este timpul să-i spun: Nu mai plânge! Am înviat prin Cristos! Amin.

Ritul latin