Predici

Înţelegerea misterului lui Isus se realizează treptat prin acţiunea Duhului Sfânt pornind de la manifestările sale cele mai simple din mijlocul comunităţii. Evanghelia de azi (Lc 7,1-10) ne relatează faptul că nişte iudei au venit la Isus şi l-au rugat pentru a merge şi a vindeca sluga unui centurion roman şi Isus a pornit la drum împreună cu ei spre casa indicată.

Deseori găsim în Sfânta Scriptură dorinţa poporului ca Dumnezeu să fie şi să meargă în mijlocul său spre ţara promisă. Moise l-a rugat: “Dacă am aflat har în ochii tăi, o, Doamne, binevoiască Domnul meu să vină în mijlocul nostru căci suntem un popor tare de grumaz; ci tu ne iartă fărădelegile şi păcatele noastre şi fă-ne pe noi moştenirea ta” (Ex 34,9). Sfântul Paul îi îndemna pe credincioşii galateni să umble conform Duhului (Gal 5,6), adică conform iubirii (Ef 5,2), fiindcă Isus s-a făcut însăşi calea noastră (In 14,6) pe care noi putem să mergem către Tatăl având garanţia Duhului făcută preotului Iosua: “Dacă vei umbla pe căile mele şi dacă vei fi credincios slujirii mele [...] îţi voi îngădui să intri în templul meu împreună cu aceia care sunt slujitorii mei” (Zah 3,7).

Lectura I (1Rg 8,41-43) ni-l prezintă pe Solomon rugându-se în templul pe care abia îl construise pentru toate neamurile pământului, ca toţi să cunoască numele lui Dumnezeu în acest loc. Profetul Isaia arată cum într-o zi neamurile se vor îndemna unele pe altele zicând: “Veniţi să urcăm pe muntele Domnului, la templul Dumnezeului lui Iacob, ca să ne arate căile sale şi să putem umbla pe cărările sale. Fiindcă din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim cuvântul Domnului” (Is 2,2-3).

Această dorinţă de întâlnire cu Dumnezeu o va realiza Isus în Noul Testament, arătând că pe Dumnezeu nu trebuie să-l căutăm spre a-l adora nici în Ierusalim şi nici pe muntele Garizim, ci în interior, în intimitatea sufletului nostru pătruns de duh şi de adevăr (In 4,21-24).

Evanghelistul Luca ne propune ca model de întâlnire pe cea dintre Isus şi centurionul roman. Centurionul era o persoană oficială din armata de ocupaţie a Romei. El avea în subordinea sa o sută de soldaţi care menţineau ordinea militară în Palestina. Misiunea lor nu era deloc uşoară, fiindcă iudeii ţineau cu dinţii de personalitatea lor naţională şi nu se puteau resemna deloc cu gândul ca steagurile Romei să se înalţe deasupra cetăţii Ierusalimului şi să le controleze destinele. Deseori se revoltau şi preferau mai bine să moară decât să sufere ocara subjugării. Este surprinzător faptul că un centurion se arată ca un adevărat prieten al iudeilor. Textul evangheliei de azi arată chiar că el îi iubeşte, adică nu numai că le respectă calitatea lor de israeliţi, ci chiar îi ajută să-şi păstreze independenţa lor umană şi religioasă, construindu-le o sinagogă (cf. CBL pag. 1171-1172).

Ce poate fi mai minunat decât iubirea care învinge ura? Ce poate fi mai diabolic decât ura care distruge iubirea? Cât de minunată este iubirea lui Dumnezeu care ne-a făcut cadou, nu o sinagogă, ci un templu ceresc, chiar pe Fiul său făcut om, în care noi să ne găsim independenţa umană, religioasă, adevărata libertate de copii ai lui Dumnezeu! Când iubirea cucereşte inimile, armele amuţesc. Acesta este drumul pe care a pornit Isus spre noi, spre casa centurionului, dar mai ales spre casele acelora care poartă arma ucigătoare a urii. Calea lui Isus este calea ecumenismului autentic. Acei care vor merge alături de el nu vor demola cu forţa moscheile, sinagogile, templele necreştinilor, ci îi vor respecta şi chiar îi vor ajuta să şi le facă, pentru a vedea în iubirea creştină pe acela pe care îl intuiesc prin credinţa lor: pe Dumnezeu.

În timp ce iudeii (care pretindeau a avea credinţa adevărată într-un singur Dumnezeu) s-au oprit în iubirea lor la sinagoga pe care au primit-o, centurionul care le-a dat-o pătrunde până în adâncul credinţei şi-l acceptă pe Isus ca pe acela care vine de la Dumnezeu şi dispune de puterea necesară prin care lumea îşi poate obţine mântuirea (simbolizată de vindecarea servitorului bolnav) (cf. CBL pag. 1172).

Isus a venit în lume să umble cu noi, dar nu vrea să rămână vizavi de noi, ci să intre în noi, ca noi să umblăm în el. A merge alături de Isus, a fi deseori vizavi de el, înseamnă a merge ca cei doi ucenici în drum spre Emaus: trişti şi abătuţi, descurajaţi şi întrebători. A merge în Isus înseamnă a purta bucuria învierii lui spre fraţi, asemenea tot celor doi care se întorceau de la Emaus la Ierusalim (cf. Lc 24,13-35). Acesta este mersul adevărat care are dinamismul paşilor din Duhul Sfânt care l-a înviat pe Cristos din morţi: “Dragostea lui Cristos ne împinge” (2Cor 5,14).

Când un lucru se cunoaşte, pornind de la iubire, Legea lui Moise nu mai poate avea nici un fel de obiecţii. Iudeii, conform Legii, nu aveau voie să intre în casele păgânilor. Dar acest centurion roman este un păgân capabil de iubire. Iudeii înşişi simt că este vrednic de a i se trece pragul casei şi de a-i răsplăti iubirea. Ei îi spun lui Isus: Merită să-i faci acest favor, fiindcă ne iubeşte.

Iubirea îl pune pe Isus în mişcare, iar credinţa centurionului îl umple de admiraţie: Nici în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare.

Credinţa – adeziunea conştientă faţă de misterele divine – este o urmare a acţiunii lui Dumnezeu care singur are iniţiativa. Omul nu crede fiindcă Biblia, Tradiţia şi Magisteriul Bisericesc îl propun pe Cristos drept misterul credinţei noastre, ci pentru că Dumnezeu însuşi, într-un chip exclusiv, a acţionat în mod tainic în el (cf. CBL pag. 1645). Pentru credinţa noastră Isus a spus: “Este în folosul vostru ca eu să mă duc, pentru că, dacă nu mă duc, Apărătorul nu va veni la voi. Dacă însă mă duc, eu vi-l voi trimite” (In 15,7-8). Şi Isus ni l-a trimis pe Duhul Sfânt ca să ne înveţe tot adevărul din interior, din intimitatea sufletului. De aceea Duhul Sfânt nu are chip de om, ca să nu-l plasăm vizavi de noi, ci să simţim cum el acţionează din intern: cum îl face prezent pe Cristos în noi, ca noi să simţim şi să trăim din interior adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu. Când îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele noi ne simţim cei mai liberi, pentru că “unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea” (2Cor 3,17), iar dacă cineva nu are Duhul lui Cristos, acela nu este al lui Cristos (Rom 8,9), nu se poate bucura de libertate pe drumul vieţii, fiindcă rămâne sclav păcatului (cf. DT, pag. 15).

Acolo unde acţionează credinţa, iubirea se transformă în fapte: centurionul crede, iubeşte şi construieşte o sinagogă, iar speranţa că iubirea şi credinţa sa nu pot fi zadarnice îi aduce bucuria de a-şi găsi slujitorul vindecat.

La ce a privit Isus mai mult în inima centurionului: la faptul că le-a zidit iudeilor o sinagogă? că i-a iubit? că şi-a iubit slujitorul bolnav? Sinagoga zidită de centurion putea fi o tactică politică. Iubirea faţă de iudei putea fi o manevră prin care să scape de necazuri. Am fi ispitiţi să spunem că a privit la iubirea centurionului faţă de slujitorul bolnav, problemă de rezolvat pentru judecata de apoi: “Am fost bolnav şi m-aţi vizitat” (Mt 25,36), fiindcă Isus însuşi se identifică cu cel bolnav. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Isus priveşte la smerenia centurionului care se recunoaşte mai bolnav decât slujitorul său şi nevrednic de a fi vizitat de Isus: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu. Isus şi-a amintit întotdeauna cu plăcere de smerenia mamei sale Maria spre care a privit Tatăl său ceresc în momentul în care l-a trimis în lume!

Credinţa ne deschide fereastra prin care putem să privim cu luciditate în noi înşine. Ecumenismul nostru trebuie să înceapă cu Cristos: oferindu-i păcatele, fiindcă atâta este al nostru şi atâta putem face. De credem că suntem cineva sau ceva, fiindcă am făcut o sinagogă iudeilor, o biserică creştinilor, un templu necreştinilor, o moschee musulmanilor etc., sau chiar pentru că am vizitat bolnavii şi am ajutat săracii, trebuie să cerem cu apostolii: “Doamne, măreşte în noi credinţa!” (Lc 17,5) ca să ne dăm seama că nu suntem vrednici să vii la noi sau noi să venim la tine, ci spune numai un cuvânt şi se va vindeca sufletul nostru, sufletul meu… Priveşte la umilinţa slujitorilor tăi!

Să ne rugăm cu psalmistul: “Caută spre mine, Doamne, şi mă miluieşte, căci sunt singur şi sărman. Vezi înjosirea mea şi chinul meu şi-mi iartă toate păcatele, Dumnezeul meu!” (Antifona intrării: Ps 24,16-18).

Numai aşa Isus nu va mai fi vizavi de noi, ci în noi şi noi în el şi vom porni împreună pe drumul care duce la templul Ierusalimului ceresc. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin