Predici

La prima vedere am fi ispitiţi să credem că toate cele trei lecturi ale Liturgiei cuvântului de azi ne oferă o lecţie de morală. Lectura I (Sir 27,5-8) are drept concluzie: Dacă te ţii de dreptate, va fi a ta şi te vei îmbrăca cu ea ca într-o mantie de slavă; lectura a II-a (1Cor 15,54-58) ne arată că ghimpele morţii este păcatul, iar puterea păcatului este legea; şi evanghelia (Lc 6,39-45) ne vorbeşte despre omul bun şi omul rău. Chiar dacă am privi-o astfel, învăţătura morală a lui Isus este o învăţătură deschisă, dinamică, care îl pune pe om pe un drum care în mod necesar va trebui să-şi atingă ţinta la revenirea lui Cristos.

Dacă morala nu duce la teologie, rămâne la nivelul instinctelor psihice şi, de ce nu, chiar somatice (trupeşti), la nivel de dresaj. Pentru creştinism morala nu este autonomă, nu se justifică prin sine, ci îşi află temelia pe cerinţele evanghelice. Exigenţele morale ale unei vieţi conforme cu evanghelia sunt cuprinse într-o serie de afirmaţii ale Mântuitorului pe care evanghelistul Matei le-a adunat în predica de pe munte şi Luca în cea de pe câmpie (cf. MAC pag. 1061).

Totuşi, pe lângă aceste trăsături morale, lecturile de azi ne oferă o lecţie de teologie profundă.

Prima lectură pune problema cunoaşterii omului şi dă trei criterii: ciurul, cuptorul şi roadele. După cum ciurul separă grâul de pleavă şi de alte impurităţi, tot aşa bunătatea şi răutatea oamenilor se reflectă în cugetările şi cuvintele lor. După cum oalele îşi dovedesc trăinicia sau perisabilitatea prin arderea în cuptor, tot aşa pasiunile omului se arată în focul controverselor. După cum pomii se cunosc după roade, tot aşa gândurile şi inimile oamenilor se vădesc prin cuvintele şi faptele lor (cf. CBL pag. 536).

Este necesară cunoaşterea omului?

Desigur, dar aşa cum l-a cunoscut Cristos, în toată profunzimea lui: cunoaşte gândurile inimii (Lc 9,47) şi tocmai datorită faptului că l-a cunoscut, l-a iubit şi a voit să se facă în toate asemenea lui, afară de păcat (Evr 4,14); a luat în schimb asupra sa păcatele tuturor oamenilor spre a le spăla în sângele său (Ef 1,7; 1Pt 2,24; 1In 1,7).

Nu ne cunoaştem pe noi înşine, dacă nu ne privim în alţii. Mai uşor vedem gravitatea păcatului în alţii. Oglinda mea este aproapele meu şi răul pe care îl văd în el de fapt este în mine; ba chiar mai mare. Dacă îmi privesc chipul în oglindă şi mă văd urât, nu voi sparge oglinda ca fiind vinovată de urâţenia mea, ci va trebui să-mi spăl faţa. Oglinda merită tot respectul. Fiecare om merită respectul meu, fiindcă mă arată aşa cum sunt. Sunt om, sunt păcătos şi faptele mă arată astfel. Vreau să fiu altfel? Trebuie să privesc la felul în care Dumnezeu s-a revelat prin faptele sale (Rom 1,19-20; Înţ cap. 13) şi prin cuvântul său (Evr 1,1).

Gura vorbeşte din plinătatea inimii. Când inima este plină de Duhul Sfânt, gura mărturiseşte că Isus este Domnul (Rom 10,9; 14,9), devine martor al învierii lui, devine instruit pe deplin, asemenea cu învăţătorul său. Dacă nu mărturiseşte domnia lui Cristos rămâne orb ori de câte ori va încerca să conducă pe alţii. În acest caz ceea ce pare a fi iubire din partea mea, de exemplu, nu va fi decât egoism: călăuzind un orb, mă voi comporta ca un stăpân al destinului său şi al persoanei sale, mă voi substitui lui Cristos şi voi mărturisi că eu sunt domnul. Prin această mărturie voi demonstra însă că sunt mai orb decât orbul pe care încerc să-l conduc. Nici un om nu-i stăpânul altui om. Prin urmare nimeni nu are dreptul de a impune altor oameni criteriile proprii.

Ucenicul să fie ca învăţătorul său.

Formulată în contextul revelaţiei creştine, această sentinţă apare extraordinar de bogată. Isus, adevăratul învăţător, nu vrea să-şi aroge dreptul de a călăuzi orbul pe cale şi să-l domine. Nu-şi permite să călăuzească pe alţii, ci să-i ajute; n-a încercat să obţină de la orbi vreun profit, ci să le ofere tot ce are el. Şi cum Tatăl a ascuns în Isus toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3), pe acestea le împarte acelora care le doresc şi le caută.

Acest exemplu al maestrului Isus trebuie să devină normă pentru toţi credincioşii.

Cei puternici ai acestei lumi îşi arogă dreptul să stabilească binele şi răul celorlalţi oameni; conducătorii îşi exercită puterea judecând supuşii impunându-şi voinţa, deseori aducând ca singur şi simplu argument acel Stat pro ratione voluntas, adică Voinţa mea este legea. Trăim într-o lume divizată în două părţi: cei care poruncesc şi cei care sunt obligaţi să asculte şi să se supună.

Cum se pot rupe aceste lanţuri ale robiei? Fiindcă cei care poruncesc sunt mai robi decât cei pe care vor să-i înrobească!

Singura cale este iubirea (cf. CBL pag. 1168-1170).

În lectura a II-a apostolul Paul afirmă că Dumnezeu ne-a dat biruinţă prin Isus Cristos. După ce a dezvoltat prin argumente de credinţă tema învierii noastre, care trebuie să ne facă asemenea lui Cristos, Paul conclude recurgând la un argument central: biruinţa noastră asupra morţii este necesară deoarece Cristos trebuie să apară ca biruitor al morţii şi al păcatului. Numai bazaţi pe această credinţă vor putea avea creştinii siguranţa că toate strădaniile lor morale, toate suferinţele şi oboselile nu vor fi zadarnice (cf. MAC pag. 1064). Credinţa ne cere să ne considerăm asemenea boabelor de grâu aruncate în brazdă, să acceptăm moartea cu credinţă şi vom ajunge la înviere. Trupul înviat va fi acelaşi trup muritor, dar totuşi nu acelaşi lucru: din coruptibil va deveni incoruptibil, dintr-un lucru de nimic va deveni ceva glorios şi din slab va deveni puternic. Într-un cuvânt, se seamănă un trup natural (psychicon) şi va învia un trup supranatural (pneumatikon).

Referirea la trupul psihic şi pneumatic oferă sfântului Paul posibilitatea de a realiza un midrash, adică o argumentaţie în stil rabinic, conform povestirii din cartea Genezei 2,7, în care Adam apare creat ca o fiinţă vie, pe când al doilea Adam, Isus, este un spirit dătător de viaţă. Primul a dus omenirea în pământul din care a fost luat, al doilea o duce în cerul din care a venit. Într-un cuvânt, dacă dorim să ajungem la înviere, trebuie să părăsim cele ale trupului şi sângelui, trebuie să ieşim din sfera de acţiune a lui Adam şi să ne încadrăm definitiv şi total în sfera lui Cristos (cf. CBL pag. 1618).

Adică? Adică nu trebuie să judecăm omul după faptele trupului, nu trebuie să vedem paiul din ochiul lui, chiar dacă apare “orb” sau “mort” de-a binelea prin păcat, nu trebuie să-l condamnăm după ceea ce apare acum, ci după ceea ce va fi la înviere. Dar, ce va fi la înviere numai Dumnezeu ştie. Acum însă, chiar şi în cel care trăieşte după trup, după vechiul Adam, trebuie să vedem o materie primă ce aparţine lui Cristos şi faţă de care el s-a angajat să-i dea viaţă.

Ucenicului îi este suficient ca să fie ca învăţătorul său!

Morala ne face vii în Adam. Credinţa şi caritatea ne face spirite dătătoare de viaţă în Cristos. Aceasta este chemarea noastră creştină.

Aceasta este biruinţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu prin Fiul său: trecerea de la trupul psihic cu instincte psihice, la trupul pneumatic încărcat cu energiile Duhului Sfânt.

Să ne însuşim îndemnul paulin şi să rămânem statornici, neclintiţi, mereu cu spor la lucrarea Domnului, ştiind că truda noastră nu este zadarnică în Domnul. Să ne rugăm: “Dăruieşte-ne, te rugăm, Doamne, ca mersul lumii să fie călăuzit de orânduirea ta dătătoare de pace şi Biserica ta să cunoască bucuria de a te sluji în linişte” (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin