Predici

Citim în Cartea I a Macabeilor (2,32-39) că un grup de iudei, ca să scape de urmărirea sirienilor, s-a ascuns într-o peşteră din munţi. Duşmanii au aflat ascunzătoarea, i-au luat prin surprindere în zi de sabat, le-au cerut să iasă, să se predea şi vor rămâne cu viaţă. Ca să nu calce sabatul, n-au ieşit şi nici n-au ridicat un deget spre a se apăra, ci doar au zis: Mai degrabă murim cu toţii cu cugetul curat! Cerul şi pământul sunt martori că voi ne omorâţi pe nedrept. Şi toţi, peste o mie de oameni, s-au lăsat măcelăriţi.

Au murit din respect faţă de Lege, dar nu şi din iubire faţă de duşmani. Dacă ar fi fost şi aceasta, adică moartea din iubire faţă de duşmani, cu siguranţă că ea ar fi fost cea mai mare victorie a iubirii din istoria omenirii şi evanghelia lui Isus ar fi fost de prisos.

Oare învăţătura lui Cristos de a iubi pe duşmani şi de a le face bine, de a-i binecuvânta şi de a se ruga pentru ei, cuprinde această datorie de a sta în genunchi, cu mâinile împreunate, cu ochii spre cer, cu rugăciunea pe buze, când duşmanii vin şi răpesc, insultă şi nimicesc, batjocorăsc cele sfinte, omoară pe bătrâni şi copii, pe bărbaţi şi femei? Nici unui creştin nu-i este îngăduit să pună mâna pe armă şi să se apere, să-şi apere familia şi neamul? Răspunsul este: trebuie să se apere, dar nu cu ură.

Ceea ce ne învaţă prima lectură (1Sam 26,7-9.12-13.22-23) nu-i o problemă teologică, ci morală. Exemplul de iubire a lui David faţă de Saul care îi era duşman de moarte este o frumoasă moştenire pe care o avem din Vechiul Testament. David l-ar fi omorât pe Saul, dar se temea de pedeapsa lui Dumnezeu: Cine şi-a întins mâna vreodată asupra unsului Domnului şi a rămas nepedepsit? Or, unde este iubire adevărată nu este teamă (cf. 1In 4,18). Apoi, ceea ce l-a reţinut de la răzbunare, au mai fost şi următoarele motive: David avea de soţie pe Milca, fiica lui Saul; Ionatan, fiul lui Saul, era prietenul lui cel mai bun; ştia că socrul său mai avea mulţi susţinători şi soldaţi vrednici; profetul Samuel era de partea lui Saul împreună cu o mare parte din popor. N-ar fi fost prudent ca David să încerce să ia domnia prin vărsare de sânge. David ştia că Dumnezeu l-a rânduit rege peste Israel şi-i va da domnia când va voi şi când tot poporul îl va dori.

Tendinţa cea mai profundă a omului este egoismul: îl iubesc pe altul numai în măsura în care celălalt reprezintă o valoare pentru viaţa mea. Ceea ce a făcut David poate face oricine: îl iubesc să mă iubească, nu-i fac rău ca să nu-mi facă; dar ceea ce ne-a învăţat Cristos, nu. Iubirea morală nu i-a adus statornicie în bine lui David. Ajuns rege îşi va îndepărta pe toţi duşmanii şi chiar fiului său Solomon îi lasă cu gură de moarte să-l răzbune (cf. 1Rg 2,8). Omul are trebuinţă de ceva care să-i dea stabilitate în bine.

Înainte de a intra în esenţa problemei, un lucru rămâne interesant: ca şi în duminica trecută când Isus a vorbit despre fericiri şi s-a adresat numai ucenicilor, la fel şi azi, tot numai lor le adresează învăţătura despre iubirea duşmanilor. De ce? Cred că este vorba de o atitudine pedagogică din partea lui: i-a pregătit ca, primindu-l pe Duhul Sfânt, ei să-i fie martori până la marginile pământului (cf. Fap 1,8), să fie modele de credinţă trăită prin iubire.

Studiul acestui fragment evanghelic după sfântul Luca (6,27-38) ne plasează în inima mesajului lui Cristos şi ne descoperă adevăratul sens al lui Dumnezeu şi al omului.

În sens divin, iubirea duşmanilor arată absolutul: datoria de a semăna binele, adică de a iubi dumnezeieşte, de a iubi fără a căuta răspuns, de a iubi fără a aştepta recompensă, de a schimba în bine răul primit şi de a se iubi pe sine fără păcat. Acest lucru este posibil numai pentru Dumnezeu, nu şi pentru om. Isus a venit să dea omului un principiu divin de acţiune ca să poată deveni fiu al lui Dumnezeu. Greutatea în a-i accepta principiul era dublă: pe de o parte cultura greacă, pe de alta era egoismul uman. Cultura greacă, de care era cuprinsă lumea în acel timp, susţinea că iubirea cea mai curată constă în a aspira la propria plinătate umană, mai ales plinătatea forţelor somatice. Filozoful Socrate a trebuit să bea paharul cu otravă, condamnat fiind la moarte de magistraţii Atenei, fiindcă susţinea respectul faţă de duşmani prin cunoaşterea de sine, prin renunţarea la egoismul melancolic. În lumea greacă Dumnezeu nu iubeşte, el se limitează în a fi ţinta aspiraţiilor umane (cf. CBL pag. 1167). Cât priveşte egoismul uman, el este atât de înrădăcinat în firea omului încât de la primul păcat şi până azi nimeni n-a reuşit să se debaraseze de dânsul. Numai prin minunea întrupării Cuvântului divin s-a putut realiza o fiinţă umană lipsită de egoism, capabilă să iubească pe toţi, chiar şi pe duşmani, din singurul motiv al iubirii, deoarece acolo unde domneşte iubirea nu mai este trebuinţă de nici o lege.

Omul este chemat să iubească pe duşmani pentru ca el însuşi să-şi devină lege pentru sine şi prin care iubirea de sine să nu mai fie încălcarea nici unei legi şi să nu aibă nici un fel de sancţiune. Să ne străduim s-o înţelegem!

Învăţătura lui Isus despre iubirea duşmanilor este cuprinsă în legea cea nouă adusă de Cristos din intimitatea şi deplina libertate a lui Dumnezeu. Fiindcă ne este adusă, este un dar, un har. Duhul Sfânt ne mişcă, ne sfătuieşte, ne inspiră să acceptăm acest dar pentru a deveni liberi ca Dumnezeu. Harul ne împarte din libertatea divină numai dacă îl acceptăm, fiindcă harul nu tiranizează, nu forţează. Însă ceea ce este strâmb nu poate fi îndreptat decât cu forţa. Libertatea omului este strâmbă, nu se orientează spre Dumnezeu, ci spre sine, cum spune sfântul Paul: “Nu fac binele pe care îl vreau, ci răul pe care nu-l vreau” (Rom 7,15). Omul poate respinge harul şi libertatea se strâmbă şi mai mult. Cine îi poate îndrepta libertatea prin forţă? Cine ne poate forţa să intrăm în noi înşine pentru a cunoaşte robia la care ne supune egoismul prin respingerea harului? Numai duşmanul. Nu ne-am cunoaşte suficient pe noi înşine, dacă nu am avea duşmani. Pentru aceasta spune Isus ucenicilor săi: “Vai vouă, când toată lumea vă va lăuda!” (Lc 6,26), adică Vai vouă, dacă nu veţi avea duşmani care să vă forţeze să intraţi în voi înşivă spre a vă cunoaşte duşmanul din voi, egoismul. Omul în sine este concomitent victimă şi asasin.

Isus nu a fost stăpânit nici o clipă şi nici în cea mai mică măsură de duşmanul libertăţii noastre şi totuşi niciodată nu şi-a menajat duşmanii, ci din contra, i-a aţâţat ca să-i facă conştienţi că duşmanul egoismului lor este el însuşi, Isus. Aşa s-a întâmplat cu concetăţenii săi la Nazaret (cf. Lc 4,23-30), tot aşa la Cafarnaum când murmurau împotriva lui fiindcă le spusese că de nu-i vor mânca trupul şi nu-i vor bea sângele nu vor avea viaţă (cf. In 6,26-67), tot aşa s-a întâmplat cu Petru care încerca să-l abată de la confruntarea supremă cu duşmanii şi pe care îl respinge ca pe cel mai mare duşman al său: “Pleacă, satană, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor!” (Mc 8,33).

Iubirea duşmanilor este voinţa liberă a lui Dumnezeu care nu ni se impune, ci ni se oferă ca medicament sau, mai bine zis, ca o plantă medicinală spinoasă, pretenţioasă, din care cauză se cere efort deosebit pentru a-i extrage medicamentul miraculos, dar care, nu numai că ne vindecă de egoism, ci ne face asemenea cu Dumnezeu, adică ne dă puterea să ne iubim pe noi înşine cu cea mai sfântă iubire, cu cea divină, în toată libertatea, fără frică şi fără pedeapsă.

Acest adevăr l-a înţeles sfântul Augustin când a spus: Ama et fac quod vis! – “Iubeşte şi fă tot ce vrei!” Acesta este sensul existenţei noastre de pe pământ: atingerea libertăţii fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,21).

Dacă am cunoaşte valoarea acestui medicament ceresc numit iubirea duşmanilor, care ne vindecă de această cumplită boală, de egoism, am striga în gura mare pe orice stradă, în orice piaţă, oricărui trecător: Urăşte-mă, ca să mă vindec!

Apostolul Paul ne arată în lectura a II-a (1Cor 15,45-49) că drumul spre libertatea deplină a fiilor lui Dumnezeu, spre înviere, trece tot prin iubirea unui duşman al nostru. A-l iubi pe Cristos care este duşmanul numărul unu al egoismului propriu înseamnă a-l primi în intimitatea cea mai profundă a sufletului. Cristos Isus, iubind chiar şi pe cei care l-au răstignit, a înviat. Dacă îl primim, ne învaţă să iubim aşa cum a iubit el şi prin aceasta ne asigură învierea, adică înscrierea definitivă în Absolutul divin. Am murit cu Adam fiindcă am căzut în egoism la sugestia şarpelui viclean, dar dacă ne însuşim Duhul lui Cristos, vom fi asemenea lui (1In 3,2), vom învia ca şi el (Rom 6,5) cu un trup glorios ca şi al său (Fil 3,21), ne vom bucura în veci de adevărata libertate.

Iubirea duşmanilor, făcând parte din aceeaşi iubire teologală care ne leagă direct de Dumnezeu ca şi credinţa şi speranţa, îşi află plinătatea în Cristos Domnul vieţii care a murit şi a înviat pentru noi.

Ucenicii au ascultat de îndemnul Tatălui ceresc: “Pe dânsul să-l ascultaţi!” (Mc 9,7) şi au devenit modele de iubire pentru noi. Ca să-i putem urma în ascultare, să ne rugăm cu întreaga Biserică: Atotputernice Dumnezeule, dăruieşte-ne, te rugăm, harul să cugetăm pururi la cele spirituale ca să împlinim pururi ceea ce este plăcut înaintea ta, şi prin cuvânt şi prin faptă (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin