Predici

De ce după solemnitatea Preasfintei Treimi urmează aceea a Preasfântului Trup şi Sânge? Răspunsul, printre altele, poate fi şi acesta: prima ne arată măreţia unui singur Dumnezeu în trei persoane care ne cheamă să ne satisfacem foamea de divin, iar a doua, solemnitatea de azi, ne oferă mijloacele prin care îi putem oferi lui Dumnezeu cinstea cuvenită şi prin care noi ne putem îndumnezei.

Din moment ce comuniunea dintre cele trei persoane divine este perfectă, fiindcă nu sunt una lângă alta, ci una în alta, ea trebuie să stea la baza comuniunii dintre oameni. Intuim acest adevăr încă de pe prima pagină a Scripturii: “Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” (Gen 1,26), comuniune perfectă, fiinţă sociabilă.

Un model de comuniune având la bază iniţiativa divină găsim în prima lectură de azi (Gen 14,18-20) şi poate sta ca exemplu perfect de ecumenism pentru lumea din toate timpurile. Protagoniştii sunt patriarhul Avram şi regele-preot Melchisedec. Avram este părintele credinţei în Iahve, iar Melchisedec, al cărui nume înseamnă Dumnezeul meu este drept, este un ebuseu păgân, rege al Salemului (Ierusalimului) şi, surprinzător, este numit de Sfânta Carte drept preot al Dumnezeului preaînalt. Melchisedec îi oferă lui Avram pâine şi vin în semn de aleasă cinstire şi prietenie. Avram îi oferă a zecea parte din tot ce are, în semn de recunoaştere a caracterului preoţesc pe care acesta îl avea. Melchisedec, ca rege al Păcii (Salemului), îl binecuvântează pe Avram cu pacea Dumnezeului drept şi preaînalt pe care îl slujea, ca să-şi ţină făgăduinţele, ca Avram să fie strămoşul “Principelui păcii” (Is 9,5), al lui Mesia care să ofere tuturor popoarelor hrana păcii – pâine şi vin -, drept singura hrană dătătoare de viaţă şi de pace veşnică, făcând fericiţi pe toţi făcătorii de pace, spre a fi “fiii lui Dumnezeu” (Mt 5,9). Mai târziu, urmaşul lui Avram, regele David, cucereşte Ierusalimul de la ebusei şi îl acceptă pe preotul lor, Sadoc, drept preot al lui Iahve (cf. CBL pag. 106), cu scopul de a asimila un popor credincios lui Dumnezeu preaînalt, de a se bucura de credinţa lor şi de a-şi asigura o descendenţă paşnică, vrednică de Mesia.

Promisiunile mesianice făcute lui Avram şi binecuvântarea lui Melchisedec moştenite de regele David, se realizează în Cristos. Evanghelia de azi (Lc 9,11b-17) ne stă mărturie prin minunea înmulţirii pâinilor.

Un fapt este cu atât mai semnificativ cu cât este mai bogat în învăţături pline de înţelepciune divină. În acest sens trebuie să privim înmulţirea pâinilor realizată de Isus.

Evanghelistul Luca ne spune că Isus, după ce a vorbit mulţimilor despre împărăţia lui Dumnezeu şi a vindecat pe cei bolnavi, a înmulţit în chip miraculos cinci pâini şi doi peşti prin ridicarea ochilor spre cer şi binecuvântare, pentru a sătura pe cei flămânzi trupeşte, după ce în prealabil le săturase sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu. Isus se dovedeşte hrana totală a fiinţei umane.

Prin ridicarea ochilor spre cer Isus imploră binecuvântarea Tatălui şi puterea Duhului Sfânt; prin binecuvântarea sa, Isus mulţumeşte că a fost ascultat.

Semnificaţia înmulţirii pâinilor.

În primul rând înmulţirea pâinilor confirmă mesianitatea lui Isus, prezisă de Isaia, că Iahve Sabaot va pregăti pentru toate popoarele un banchet cu mâncăruri alese (cf. Is 25,6). La această împlinire mesianică se referă Isus însuşi când îi îndeamnă pe ascultătorii săi să caute cu sârguinţă hrana împărăţiei lui Dumnezeu care se apropie (Lc 22,16). Isus este hrana totală a fiinţei umane, după cum am mai spus-o.

În al doilea rând, înmulţirea pâinilor constituie repetarea minunilor din vechime, pe care le-a săvârşit Dumnezeu în faţa poporului său pe când acesta se lamenta în pustiu că a fost părăsit şi moare de foame (Ex 16,3-4). Dumnezeu nu părăseşte niciodată pe acela care nu-l părăseşte el mai întâi pe Dumnezeu.

În al treilea rând, înmulţirea pâinilor constituie prima chemare a ucenicilor la diaconie, de consacrare totală în slujirea fraţilor: “Daţi-le voi de mâncare! Puneţi-i să se aşeze în grupe de câte cincizeci!” Iar ceea ce Isus a obţinut prin privirile spre cer şi binecuvântare, le dă tot lor să împartă mulţimii. Pe acei care au corespuns slujirii, Isus îi face părtaşi de preoţia sa la Cina cea de Taină, când le spune: “Faceţi aceasta în amintirea mea!” (Mt 26,26; Mc 14,22; Lc 22,19).

Prima înmulţire a pâinilor mai este semnul învierii, menit să realizeze comuniunea omului cu Dumnezeu, cu sine însuşi, cu aproapele, cu Biserica, cu lumea, cu întreaga natură, cu tot cosmosul, aşa cum îl consideră sfântul evanghelist Ioan, referitor la Euharistie (cf. In cap. 6).

În fine, înmulţirea pâinilor arată începutul banchetului escatologic, menit să se desăvârşească în împărăţia cerurilor – Fericiţi cei chemaţi la ospăţul Mielului – (LR). Are parte “de întâia înviere” (Ap 20,6) acela care se apropie de sfânta masă.

Pentru apostolul Paul, prima înmulţire a pâinilor a purtat amprenta Cinei celei de Taină, a prefigurat înfiinţarea Euharistiei, care este cu adevărat mâncare şi băutură, comuniune perfectă cu Cristos şi cu Trupul său Mistic, Biserica.

Din acest motiv Paul aminteşte (Lec. a II-a: 1Cor 11,23-26) că el însuşi a primit de la Domnul semnificaţia banchetului pe care l-a instituit chiar în noaptea în care a fost trădat. Prin urmare, festivitatea creştină a Cinei Domnului nu trebuie să uite de realitatea suferinţei. Isus a poruncit ucenicilor să repete Cina în amintirea sa, adică să prelungească în timp ceea ce s-a stabilit în memoria veşniciei, memorialul morţii lui. Întreaga teologie paulină este axată pe faptul că orice creştin este ţinut să se încorporeze în moartea Domnului (cf. Rom 6,2 ş.u.). Dar moartea lui Cristos nu-i punctul final, ci o trecere la viaţă, la înviere. Moartea lui Cristos numai în această măsură este salvatoare, dacă se pune în memoria unei morţi învinse de înviere, adică se fixează pentru totdeauna, ca pe banda magnetică, pentru a nu se mai şterge niciodată. Cina Domnului trebuie celebrată în lumina învierii şi în perspectiva revenirii lui Isus. Numai aşa poate fi memorialul morţii Domnului şi promisiunea care garantează participarea la învierea sa când va veni (cf. In 6,39.40.44.51.54.58). Participarea la Cina Domnului trebuie să fie vestirea cea mai concretă a lui Isus, evanghelizare în fapt: Ori de câte ori mâncaţi din această pâine şi beţi din acest potir, voi vestiţi moartea Domnului până când va veni, spune sfântul Paul.

Sfântul Toma de Aquino a exprimat foarte bine multipla semnificaţie a Euharistiei, zicând: Mister al cinei! Cristos devine hrană, se face memoria pătimirii sale, sufletul este umplut de har, ne este dată garanţia slavei (Vespere II, antifona de la Magnificat). Această formă de evanghelizare, care este Euharistia, angajează întreaga comunitate bisericească: mâncaţi, beţi, vestiţi! (cf. MAC pag. 527).

Sfântul Paul era nemulţumit de comunitatea creştină din Corint fiindcă tindea spre minimalizarea misterului divin dând loc divertismentului uman, făcând credinţa de râs şi adâncind nedreptăţile umane, tinzând spre un fel de păgânizare, de separare: un templu pentru cei bogaţi, altul pentru cei săraci; un templu pentru cei liberi, un altul pentru sclavi. Unii corinteni deveniseră făuritori de separeuri în dauna comuniunii.

Separatiştii de odinioară nu au oare urmaşi şi azi?

Prefaţa Euharistică I ne spune că Trupul lui jertfit pentru noi, ne e hrană şi ne întăreşte; sângele lui, vărsat pentru noi, ne este băutură şi ne spală de păcate (LR).

Spuneam la predica din duminica trecută – solemnitatea Preasfintei Treimi – că rolul smerit al Duhului Sfânt este cel al unui burete divin, înmuiat în sângele şi apa ieşite din coasta lui Isus de pe cruce (In 19,34), pentru a şterge păcatele noastre din memoria Tatălui. Spovada ni le iartă, le şterge din sufletul nostru, pe când Euharistia – preasfântul trup şi sânge al lui Isus – face să apară viaţa cea nouă în noi prin Duhul sfânt, ştergând păcatele din memoria lui Dumnezeu. Ba mai mult: ne dă puterea necesară ca noi înşine să ştergem din memoria noastră greşelile semenilor noştri, să le oferim pâinea şi vinul cinstirii şi preţuirii noastre. Numai aşa vor recunoaşte toţi că suntem zidiţi ca pietre vii ale casei spirituale, că am devenit o preoţie sfântă, că aducem lui Dumnezeu jertfe spirituale plăcute pe altar, Isus fiind piatra aleasă şi de mare preţ a acestui altar din Sion – Salem – Ierusalim – suflet, ca tot cel care crede în el să nu rămână de ruşine (cf. 1Pt 2,5-6).

Putem spune, oare, că nu avem motive de bucurie în această solemnitate?

Ca să avem comuniune deplină cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt prin Euharistia pe care o vom celebra în continuare, oferindu-i jertfele spirituale aduse de voi toţi: munca de fiecare zi, oboselile, rugăciunile, suferinţele, posturile, mortificaţiile, hotărârile sfinte etc., precum şi darul format din pâine şi vin care va deveni trupul şi sângele Mântuitorului, să-i adresăm ruga de la începutul sfintei Liturghii de azi: Dumnezeule, care ne-ai lăsat în acest sacrament minunat amintirea pătimirilor tale, fă-ne, te rugăm, să cinstim astfel sfântul mister al trupului şi sângelui tău, încât să simţim necontenit în noi roadele răscumpărării tale (LR), adică iertarea păcatelor, viaţa harului, comuniunea deplină cu Dumnezeu şi aproapele, pregustarea ospăţului veşnic şi fericita înviere. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin