Predici

“Elisei a luat o pereche de boi, pe care i-a adus jertfă, cu uneltele boilor le-a fiert carnea şi a dat-o

oamenilor s-o mănânce. Apoi s-a sculat, a urmat pe Ilie şi a fost în slujba lui.” 1Regi. 19, 16; 19-21

“Cristos ne-a liberat pentru a rămâne liberi.” Gal. 5, 1; 13-18

“Nimeni care pune mâna la plug şi caută înapoi nu este vrednic de Împărăţia lui Dumnezeu.” Lc. 9, 51-62

Lipsa omeniei?

Cele trei lecturi de astăzi au o temă comună: “Exigenţele vocaţiei”. Dacă cercetăm bine prima şi a treia lectură, descoperim motivul care se află la baza celor două lecturi: necesitatea despărţirii, a renunţării, a părăsirii lucrurilor şi fiinţelor scumpe. Nu există răspuns la chemarea de a fi în slujba împărăţiei lui Dumnezeu, care să nu producă şi dureri mari. Totuşi, confruntarea dintre prima scenă şi cea prezentată de evanghelie, face să apară unele diferenţieri, nu chiar mici.

Trebuie să mărturisim, că în primul rând noi ne aflăm mai mult în largul nostru cu povestirea în care este vorba de schimbarea consemnelor între Ilie şi Elisei. Aici avem un ton de omenie şi delicateţe, o evidentă concesie acordată sentimentelor naturale, care ne conving şi ne stimulează. Însă în evanghelie incizia este mai hotărâtoare, mai decisă, şi chiar brutală. Ilie, care cu toate că îl luase pe Elisei de la muncile câmpului, pentru a-i acorda învestitura profetică, îi învoieşte de a se întoarce printre ai lui, pentru a-şi aranja lucrurile cu o oarecare linişte sufletească, ca să-şi ia rămas bun de la părinţi şi de la rudele apropiate, cu care ocazie, a dat chiar un banchet de adio la care au participat fini, fine şi vecine.

Mantaua, care era simbolul harului profetic, putea să mai stea puţin în şifonier, pentru că între chemarea şi intrarea în slujba profeţiei există un interval logic. Însă în evanghelie, nu aflăm nimic din toate acestea. Despărţirea cerută celor trei candidaţi la urmarea lui este categorică şi fără răgaz, imediată. S-ar părea că de data aceasta avem de-a face cu o oarecare duritate. Totul este pus sub semnul urgenţei, al grabei. Isus şi-a început călătoria spre Ierusalim, acest urcuş interminabil, care ocupă zece capitole în evanghelia lui Luca, nu este încadrat într-o dimensiune strict geografică ci teologică. Isus pleacă hotărât ca să-şi îndeplinească misiunea. În calendar, se evidenţiază, de acum zilele în care va fi luat din lume.

Aici nu este vorba despre o călătorie turistică şi nici despre un turism spiritual aşa cum se mai spune acum. De aceea învăţătorul cere ucenicilor săi cunoaşterea riscului cerut de această misiune. Adverbul “cu hotărâre”, din traducerea noastră, nu redă toată puterea textului grecesc care literalmente sună aşa: “şi s-a făcut aspră, serioasă faţa lui”. Mai mult decât exprimarea severităţii faţa aceea înăsprită, exprimă determinarea voinţei de a merge până la capăt, cu orice preţ. Cei trimişi trebuie să mai ţină seamă de eventualitatea de a nu fi primiţi, a împotrivirilor şi a ostilităţilor pe care le vor primi, exact aşa cum nu a fost primit Isus de către samariteni.

Cele mai mari exigenţe ale lui Isus pot fi sintetizate prin aceste cuvinte: Disponibilitatea de a trăi în nesiguranţă: “Vulpile îşi au vizuinile lor, păsările cerului îşi au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul”. (Lc. 9, 58) Aici accentul nu este pus pe sărăcie (Isus avea o casă la Nazaret, şi apoi, obişnuit putea dispune de casa din Cafarnaum; iar la Betania, prezenţa lui era totdeauna dorită), ci de călătorie. Ucenicul, la fel ca şi Isus nu-şi poate programa şi organiza propria viaţă după criteriile exigenţelor personale de confort individual. Ucenicul nu-şi mai aparţine lui însuşi. şi nici nu poate dispune de timp, aşa cum ar dori într-o manieră cu totul naturală, pentru că viaţa este plină de surprize.

Ruperea cu trecutul: “Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”. Isus nu osândeşte înmormântările, funeraliile, ci dă întâietate vestirii împărăţiei: “Tu mergi şi propovăduieşte împărăţia lui Dumnezeu”. Cere ca cineva să privească tot înainte spre perspective nemaiauzite, deschise de cel viu, într-un asemenea caz trecutul dispare, se îngroapă singur. Hotărârea irevocabilă. “Oricine care pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru împărăţia lui Dumnezeu. Aici nu poate avea loc nici un fel de şovăire, nici concesii ori compromisuri, pentru că angajarea este totală, definitivă, iar alegerea este irevocabilă.

Unde se aprinde focul?

Aici este vorba şi despre foc. Elisei îşi adună toate stelajele meseriei sale de plugar: plug, cotigă, jug, tânjală, restie şi tot ce avea. Le-a pus toate grămadă şi apoi le-a dat foc. La focul acela a fript carnea celor doi boi (avea 12 perechi), pe care a împărţit-o celor invitaţi. Isus, aprinde focul în inima ucenicilor săi. El însuşi spune că a venit ca să aprindă focul pe pământ, şi pentru a declanşa un incendiu colosal. (Lc. 12, 49) Doi dintre ucenicii lui (avea 12, dar pentru a-i pune la jug ca pe boi ci pentru a-i semăna ogorul), “fiii tunetului”, cu accentuată tendinţă de răzbunare, şi cu riscul de a-şi arde tălpile, ar vrea ca să coboare foc din cer pentru a-i pedepsi pe samariteni, din cauză că nu au voit să-l primească pe Domnul “Doamne, vrei să poruncim să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie”. Isus s-a întors la ei şi i-a certat şi le-a zis: “Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi căci Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască”. (Lc. 9, 55-56)

Ucenicii aceştia nu cunoşteau semnificaţia focului. focul aprins de Isus este “focul dragostei”. El nu-şi omoară duşmanii, ci îşi dă viaţa pentru ei. şi dacă se arată nerăbdător pentru răspândirea împărăţiei, totuşi înţelege de a-i învăţa pe ucenici calea răbdării şi a blândeţii, atunci când este vorba de a ajunge la inima oamenilor, inclusiv a vrăjmaşilor.

Ce fel de carne se serveşte la masă

Exigenţa fundamentală, evidenţiată de Sfântul Paul este exigenţa dragostei (lectura a II-a). Acum, dragostea este inseparabilă de libertate. Nu în zadar scrisoarea către Galateni, a fost numită “documentul libertăţii”. În această scrisoare apostolul defineşte chemarea creştină ca o chemare la libertate: “Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie, la libertate. Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi după firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste”. (Gal. 5, 13).

Creştinul este scos dintr-o dublă sclavie: din sclavia păcatului; din sclavia unui regim religios, impus prin norme regulamente şi legi. Încercarea intermitentă este aceea de reîntoarcere sub dominaţia păgânismului (indicată aici prin “dominaţia faptelor pământeşti”), sau de a avea siguranţa în cadrul strict al legii. De fapt, libertatea este foarte riscantă şi exigentă. Însă dragostea este şi mai exigentă. În realitate, ultimul criteriu, care-i defineşte pe oamenii liberi este dragostea. “… pentru ca această libertate să nu devină un pretext de a trăi după trup ci cu dragoste slujiţi-vă unii pe alţii”.

Regimul religios care se învârte în jurul legii se bazează pe statutul inventiv şi imprevizibil al Duhul Sfânt, care formează libertatea creştină şi care-şi află expresia cea mai evidentă în dragoste şi în slujire. Vorbind despre dragoste, Sfântul Paul cunoaşte riscul unei cuvântări abstracte şi iată că acum ne face să nu ne mai rătăcim prin negurele unui sentimentalism vag, străfulgerându-ne cu o înştiinţare dintre cele mai concrete: “Dar dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii”. (Gal. 5, 15)

În cuvintele acestea, pe lângă severitate, există şi o ironie usturătoare care nu are trebuinţă de prea multe explicaţii şi care-şi păstrează toată actualitatea. Pentru mulţi vocaţia creştină este compatibilă cu muşcăturile. Îmbrăţişările frăţeşti nu anulează obiceiul de a se devora prin murmurări, prin pălăvrăgeli şi calomnii. Se vorbeşte despre unire, însă toţi caută a o realiza prin agresivitate. Nimeni nu mai ţine cont de forţa distructivă a cuvintelor lipsite de respect reciproc care minează temelia comunităţii creştine. Un tânăr călugăr, care-şi punea toată atenţia şi grija în rugăciune post şi pocăinţă, a primit de la un bătrân pustnic sfatul acesta: Frate, mult mai bine este să mănânci carne şi să bei vin, decât prin calomnii şi pălăvrăgeli să mănânci din carnea fraţilor tăi.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin