Predici

“Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre mine, pe care l-au străpuns.” Zah. 12, 10-11

“Voi toţi sunteţi fiii lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos… Moştenitori ai făgăduinţei .Gal. 3, 26-29

“… Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?” Lc. 9, 18-24

Răspunsuri care îl interesează

Atunci când evanghelistul Luca îl prezintă pe Isus retras singur în rugăciune trebuie să ne aşteptăm la o cotitură importantă în misiunea Sa, în care trebuie să vedem un punct calificant al pedagogiei Sale. Rugăciunea pregăteşte întotdeauna ceva decisiv. De data aceasta problema fundamentală priveşte identitatea lui Isus. Nimeni până atunci nu i-a cerut actele de identitate aşa cum ne mai cere nouă poliţia din când în când, sau vameşii la vamă, atunci când avem de mers în străinătate.

Interesul este al lui însuşi, care trebuie să treacă la Tatăl (iată adevărata şi dificila frontieră), vrea ca ucenicii Lui să ştie precis cine anume este El. “Cine zic oamenii că sunt eu?”. Aceasta nu este încă o adevărată problemă, ci mai mult un fel de sondaj de opinie, în faţa căruia prietenii săi să-l cunoască printr-o suficientă dezinvoltură. Isus, părea să asculte acele răspunsuri, oarecum mai mult distrat, ca şi cum asta nu l-ar interesa chiar atât de mult. Numai aşa ca o simplă curiozitate.

“Dar voi, cine ziceţi că sunt?” De abia acum este pusă adevărata şi esenţiala întrebare. De data aceasta cu toţii tac; se uită unii la alţii şi nimeni nu spune nimic… În cele din urmă Petru îşi face curaj şi spune: “Tu eşti Cristosul lui Dumnezeu!”. (Lc. 9, 19) Adică Mesia, aşteptatul lui Israel, cel sfinţit Domnului.

Acceptarea străzii

Acum se trece la un al doilea tablou: Isus îşi vesteşte apropiata Lui pătimire, moarte şi înviere. Trebuie să precizăm ce fel de Mesia este El, fel care desigur nu este în concordanţă cu aşteptările oamenilor, şi nici a ucenicilor săi. Destinul suferinţei constituie un motiv de scandal. şi chiar dacă nu lipseşte elementul slavei acesta vine prin înjosire, umilire şi înfrângere, o procedură anormală. Iată pentru ce, după răspunsul lui Petru, Isus impune tăcere. Oamenii nu trebuie să afle prea degrabă lucrul acesta, ci trebuie să se evidenţieze în primul rând sensul unei căi anevoiase, care să treacă prin refuzul celor trei puteri coalizate (civilo-economică, religioasă, teologico-culturală).

Numai prin acceptarea acestui stil de viaţă cineva poate spune cu toată siguranţa cine este Mesia. Numai dacă se înţelege că viaţa lui este o viaţă dăruită, jertfită pentru alţii, se poate demonstra descoperirea secretului venirii sale printre oameni. şi în această privinţă se cere neapărat referirea la proorocia lui Zaharia: “… îl vor privi pe acela pe cale l-au străpuns”. Evanghelistul Ioan, prin acele cuvinte: “Vor vedea pe cine l-au străpuns”, se referă explicit la textul acesta. (In. 19, 37)

Moartea osânditului străpuns deschide o rană adâncă în viaţa lui Isus. Prin aceasta sângele care ţâşneşte împreună cu apa din coasta lui Isus străpunsă de lance, ne îndeamnă să privim prin acea uşă deschisă spre a descoperi secretul unei vieţi jertfite şi a dragostei sale pentru oameni.

Acceptarea căii noastre

Cu toate acestea nu este suficient de a spune exact cine este Isus, şi nici de a preciza itinerariul lui prea puţin triumfal. Ci trebuie în cele din urmă de a lămuri condiţiile acelei urmări, cu alte cuvinte, la ce se angajează acela, care se hotărăşte de a-l urma pe Învăţător. “Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze.” (Lc. 9, 23)

Aici nu avem mai mult decât trei observaţii: “Dacă voieşte cineva…”. Urmarea lui Isus nu este obligatorie, şi nici o hotărâre prea uşor de luat. Ci trebuie o voinţă precisă, curajoasă, lucidă şi liberă: “Dacă voieşte cineva”. Dealungul căii, Isus nu-şi face iluzii că ar fi întovărăşit de un cortegiu impunător. Îi este suficient ca “cineva” să vrea ceea ce El însuşi vrea, într-o deplină concordanţă cu voinţa Tatălui.

“Să se lepede de sine…”. Se vorbea la început despre acte de identitate. Verbul “a se lepăda” implică ştergerea brutală a identităţii precedente, dispariţia unor date valabile pentru trecut şi care permiteau recunoaşterea persoanei. Acum unicul semn autentic de recunoaştere a ucenicului este semnul crucii. Pentru a afla dacă cineva este urmaşul lui Cristos, trebuie controlat dacă a învăţat bine lecţia “A se pierde”. “Cel ce-şi va pierde propria lui viaţă pentru mine şi-o va mântui.” (Lc. 9, 24)

Alternativa dintre salvarea şi pierderea vieţii, este alternativa de a interpreta viaţa în cheia avantajului şi a interesului individual, şi disponibilitatea de “a se dărui”, adică de a şi-o jertfi pentru alţii, aşa cum a făcut Cristos. Să-şi ia crucea sa în fiecare zi”. În evanghelia lui Matei şi a lui Marcu lipseşte această precizare: “în fiecare zi”. Deci, aici avem faptul de a ne gândi numai la crucea extraordinară a martiriului, a vieţii jertfite până la jertfa supremă pentru cauza evangheliei. Cu alte cuvinte aici ar fi vorba despre acea cruce legată de apostolat, de misiune.

Însă evanghelistul Luca subliniază dimensiunea crucii zilnice. Adeziunea la Cristos se măsoară, cu acceptarea din dragoste a “misiunii” , prezentată de existenţa obişnuită (neajunsuri, neplăceri, mici incidente, neînţelegeri, jertfe, muncă repetativă, uitarea de sine, o muncă obişnuită prestată altora şi neluată totdeauna în consideraţie…). Creştinul nu este eroul excepţionalului, al gestului eroic “una tantum”. Ci el este umilul purtător al unei cruci obişnuite, compusă din mai multe lucruri mici, care nu sunt totdeauna plăcute.

Eroismul adevărat, cel mai folositor pentru alţii, este acela al unei fidelităţi curajoase şi vesele, tăcută şi zilnică, acum plătită şi cât se poate în taină. Eroul, atletul, face să se vorbească despre dânsul. Ucenicul, care-şi duce crucea hărăzită lui, de fiecare zi, nu are nici o pretenţie de a atrage atenţia publicului, ci se mulţumeşte numai cu vorbirea faptelor lui de fiecare zi. Puţini sunt cei cărora le este îngăduit gestul excepţional. Tuturor le este cerută angajarea umilă de-alungul căii lor obişnuite. Cu toată oboseala din ziua precedentă, a doua zi trebuie preluat totul de la început.

Barierele dispar

Prezentarea în continuare a scrisorii către Galateni ne propune în această duminică un scurt text, care ne vorbeşte despre viaţa creştină (lectura a II-a).

Conformitatea sau asimilarea cu Cristos.

Prin botez noi ne-am îmbrăcat cu Cristos. Bine înţeles aici nu poate fi vorba de o haină exterioară, ci de o identificare profundă, printr-o transformare radicală. Nu o apartenenţă superficială, ci o participare la înfierea divină, o înrolare în însăşi fiinţa lui Cristos. Tot ceea ce a fost mai înainte, nu mai contează, pentru că au apărut “noi creaturi”. (Gal. 6, 15).

În poporul lui Dumnezeu sunt relativizate, dacă nu chiar abolite deosebirile (rasiale, religioase, culturale ori sociale). Condiţia de fii elimină orice discriminare, deoarece conferă tuturor o identitate identică, şi aceeaşi valoare. Pentru a trece pe teritoriul mântuirii Dumnezeu nu se uită la elemente, care pentru noi sunt atât de importante, cum ar fi: bărbat sau femeie, oameni culţi ori inculţi, bogaţi sau săraci, om cu titluri universitare sau proletar în toată legea.

Pentru El contează doar persoana care crede şi iubeşte. Iar atunci când la faimoasa frontieră, când întreabă, aşa cum fac unii vameşi, “Ce anume ai de declarat?”, desigur că pe El nu-l interesează dacă în geamantanele noastre am avea anumite mărfuri de comercializat, ci numai dacă printre toate acestea există şi o cruce. Mică, oricum ar fi, numai să nu fie ceva doar decorativ. Crucea purtată cu dragoste, adică dovada determinantă, după care Dumnezeu să se poată încrede în noi. Crucea este semnul Fiului şi al fiilor.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin