Start > Ritul latin > Lui nu-i plac înmormântările

Lui nu-i plac înmormântările

10 July 2010
804 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a X-a de peste an (Anul C)

“Ilie a spus: “Uită-te fiul tău trăiește”.1Regi. 17, 17-24

“Dar când Dumnezeu m-a pus deoparte chiar din pântecele mamei mele și m-a chemat prin Harul Său, a găsit cu cale, să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-l vestesc între neamuri.” Gal. 1, 11-19

“Apoi s-a apropiat și s-a atins de raclă; cei ce o duceau s-au oprit. El a zis: “Tânărule, scoală-te!”. Lc. 7, 11-17

În lecturile de astăzi, unicul lucru în comun este “restituirea”. Două văduve care plâng pierderea copiilor lor și care și-i văd readuși la viață: unul de către prorocul Ilie (prima lectură), și celălalt de către Isus Cristos (Evanghelia). În realitate, felurile restituirii diferă atât în substanță cât și în formă. Este suficient de a citi cu atenție cele descrise în prima carte a Regilor, ca și cele istorisite de către evanghelistul Luca (singurul dintre evangheliști care povestește acest episod), spre a ne da seama de aceste două deosebiri.

În primul caz, Ilie nu lucrează cu propria lui putere, ci ca un simplu mijlocitor pe lângă Dumnezeu. Însă Domnul Cristos lucrează cu propria Lui putere. El este Fiul care dă viață. Prima minune al cărui protagonist este prorocul găzduit în casa femeii din Sarepta, minunea este săvârșită printr-un ceremonial complex, oarecum chiar mecanic. Însă, acțiunea lui Cristos se înscrie în cadrul celei mai mari esențialități și simplități, cu toate că se desfășoară în fața unei mari mulțimi (în vreme ce Ilie se retrage în propria-i cameră de sus). Gesturile și cuvintele sale vădesc o autoritate și o liniște extraordinară.

În sfârșit, în povestirea lui Luca, există o particularitate, care nu poate fi trecută cu vederea: compătimirea lui Isus: “Domnul când a văzut-o, i s-a făcut milă de ea și i-a zis: “Nu plânge!”. (Lc. 7, 13) Cristos, nu socoate că moartea ar fi ceva normal. O vede în negativitatea ei, în unele ocazii chiar se întristează, așa ca în fața mormântului lui Lazăr. Prin urmare, pentru el moartea nu poate fi acceptabilă pentru că este în contradicție cu planul lui Dumnezeu și că a fost introdusă în lume de duhul cel rău așa cum amintește foarte bine cartea Înțelepciunii. (Înț. 2, 23-24) Prin atitudinea sa în fața durerii și a plânsului unei creaturi, Isus este manifestarea gingășiei materne a Tatălui. Aici, Cristos este numit “Domnul”. Însă El este un Domn care se înduioșează în fața durerii, și chiar plânge.

Când apare viața

După săvârșirea minunii, oamenii vorbeau între ei: “Un mare proroc s-a întors între noi, și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”. (Lc. 7, 16) Semnul hotărâtor al vizitei lui Dumnezeu printre oameni este dat de faptul că omul înviat se prezintă ca purtător al vieții. Cuvântul viață, cu care ne întâlnim la tot pasul în Evanghelia lui Ioan, nu se referă numai la viața de dincolo, de după moarte. Ci este vorba de viața de aici de pe pământ întrucât viața cea veșnică începe chiar astăzi.

Nimeni dintre noi nu este în stare să învie un mort. Dar aceasta nu ne scutește de a fi purtătorii unui mesaj al vieții. Creștinul nu trebuie să grăbească îngroparea celor vii. Nu are dreptul de a se dedica practicilor morții. Noi ne aflăm în slujba vieții numai în măsura în care avem gustul vieții. În cazul acesta chiar și moartea cu toată tragismul ei, ne poate bucura. Atunci când medicul i-a spus lui Francisc din Assisi, că nu mai are de așteptat altceva decât moartea, sărăcuțul a spus: “Fii binevenită, soră moarte!”

Tot atunci i-a chemat pe doi frați pentru ca să intoneze “Cântarea fratelui Soare” și când au terminat de cântat au mai adăugat strofă care în traducerea lui Ion Acsan și publicată în “Deșteptarea” din 24 februarie 1990, sună așa:

“Fii lăudat, o, Doamne, prin cei care de dragul tău se-mpacă
și-ndură slăbiciunea și necazul.
Sunt fericiți cei ce le rabdă-n pace,
Căci ei vor fi de tine-ncoronați Stăpâne!
Fii lăudat, o, Doamne, și prin trupeasca moarte, sora noastră
De care nu-i om viu să scape!
Vai celor ce mor plini de păcate grele.
Ferice de cei ce-ascultă divinele-ți porunci
Căci nu le va aduce nici un rău a doua moarte.”

Când îl întâlnim pe cel viu

Așadar, Dumnezeul revelat de Cristos, este Dumnezeul iubitor al vieții. De aceea și Sfântul Paul în frumosul său text autobiografic din scrisoarea către galateni (prima lectură), preferă să vorbească mai mult despre revelație, decât despre convertire. Întâlnirea cu Cristos, revelator al adevăratei fețe a lui Dumnezeu, implică întreaga Sa existență și imprimă o orientare absolut nouă, o cotitură neașteptată. Râvna, pe care mai înainte o punea în susținerea și promovarea tradițiilor bătrânești, acum o pune la dispoziția Evangheliei lui Cristos, care nu a fost modelată după măsura omului și pe care el nu a primit-o și nici nu a învățat-o de la oameni.

Atunci când un om se întâlnește cu cel viu, nu se poate sustrage de la obligația de a se face crainicul “Vestei cele Bune” a vieții. În primul rând apostolul este o creatură, care-și trăiește viața din plin, nu este o mumie, un mâncător de colivă, un comentator de legi, nici numai un cititor de molifte ori un organizator de funeralii. Biserica, dacă vrea să primească lumina și revelația lui Dumnezeu trebuie să se ocupe în primul rând de a crea niște oameni vii, integri, nu numai niște paiațe de mers cu ele pe la iarmaroace cu scopul numai și numai de a face vizibilă și experimentabilă viața.

Însăși biserica, mai înainte de a fi “lumina lumii”, are obligația de a fi “vita”, nu instituție ori structură. Așadar, biserica, luată ca loc al vieții. Lumina adevărului emană numai din splendoarea vieții. Acolo unde viața este umilită, înjosită, acolo, zic, nu mai poate fi loc și pentru adevăr.

Ritul latin