Start > Ritul latin > Două diagnostice: “omul este osândit”, “omul este mântuit”

Două diagnostice: “omul este osândit”, “omul este mântuit”

10 July 2010
624 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a VIII-a de peste an (Anul C)

“Cum a fost îngrijit pomul arată roada pomului, tot așa și cuvântul omului arată ce zace în inima lui.” Sir. 27, 4-7

“Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Cristos.” 1Cor. 15, 54-58

“Din plinătatea inimii vorbește gura.” Lc. 6, 39-45

O uitare, o trecere cu vederea suspectă

În cazul în care corecturile de tipar ale lecționarului de astăzi ar fi fost revizuite de autor, probabil că ar fi protestat pentru că aici a fost eliminată o frază decisivă. Să fie aceasta o cenzură inconștientă sau numai o simplă greșeală din partea copiatorilor? Cuvântarea “de șes sau de câmpie” de care se ocupă cea de a doua parte a Evangheliei de astăzi, se încheie cu o dojană tulburătoare: “De ce-mi ziceți: “Doamne, Doamne!” și nu faceți ce zic eu?” (Lc. 5, 46)

Cuvintele acestea nu contrazic cele spuse mai sus, așa cum avem noi obiceiul de a sublinia importanța lucrurilor. Este fel și fel de a vorbi. Unii vorbesc cu un timbru de autenticitate, dar fără legătura dintre cuvinte care deși par melodioase. Alții vorbesc ceremonios, cu cuvinte alese, măgulitoare. Unii vorbesc serios, cu greutate, alții cu mai puțină greutate, adică numai așa ca să vorbească. Însă pentru Cristos, unica metodă acceptabilă de vorbire, este aceea de ascultare, adică acea vorbire care să denunțe o voință hotărâtă de a face după indicațiile sale.

Noi avem tot dreptul de a-l chema “Domn” pe Isus numai atunci când invocațiile noastre sunt inseparabile de disponibilitatea de a lua în serios tot ceea ce El cere de la noi. Chiar și pentru Dumnezeu, cuvintele au o importanță fundamentală. Dar atunci când este vorba despre dânsul omul să nu-și închipuie că l-ar putea trage pe sfoară cu vreun cuvânt ambiguu, oricât de sacru ar fi acesta. În rugăciunile noastre cuvintele devin acceptabile destinatarului, numai în măsura în care și noi am ascultat și am pus în practică tot ceea ce ne-a poruncit El.

Două priviri deosebite, opuse, asupra omului

Lecturile din această duminică au în ele și conțin o dublă privire asupra omului: una care legitimează optimismul și alta care autorizează un oarecare pesimism. În lectura a II-a, Sfântul Paul se pleacă asupra omului și-i pune un diagnostic favorabil. Cercetările lui dau un rezultat pozitiv desigur, că în trupul acela sunt semne evidente de corupție, semne ale morții și ale păcatului, pentru că acestea lasă semne de neșters. Totuși, în unul și același trup au fost introduși și germeni incoruptibilității și ai nemurii. Aceasta nu este lucrarea omului ci a lui Dumnezeu care își duce la îndeplinire făgăduința prin Cristos: “Prin biruință moartea a fost înghițită!”.

Odată cu înrolarea omului în misterul lui Cristos, realitatea lui s-a schimbat complet. Prin urmare există un alt mod de a examina această realitate: o privire care descoperă recolta incoruptibilității în ogorul corupției, o biruință care nu vine prin înfrângere, viața, care se naște din moarte. După această constatare a Sfântului Paul, putem spune și noi: “Unde este omul acolo se află și ceva divin!”.

La ce stare nenorocită a fost redus omul!

Însă nu putem ignora nici un alt tip de privire – mai mult severă – lansată asupra omului de Siracide și oarecum în parte, chiar de Domnul Cristos, în faimoasa Sa cuvântare. Aici diagnosticul apare cu totul altfel decât îmbucurător. Este suficient a-l urma pe Siracide în analiza lui lucidă, pătrunzătoare, decepționată. Sau să ne concentrăm asupra celor două fapte propuse de Evanghelie: orbul care are pretenția de a conduce pe un alt orb, pentru a nu cădea în prăpastie amândoi…, și “judecătorul” inexorabil, foarte meșter în a denunța paiul din ochiul fratelui său și care nu-și vede bârna cu mult mai mare din ochii lui.

Cele două diagnoze nu sunt în contradicție

Totuși, dincolo de orice aparențe, cele două diagnoze nu se contrazic între ele. Dacă omul se lasă ajutat de înțelepciune pe care o are chiar de la apariția lui în lume, își poate descoperi propria vocație autentică și i se poate împotrivi imaginii deformate. Dacă i se încredințează lui Cristos, pentru a-i sugera cum trebuie să fie omul viitorului, cum trebuie să fie fiul împărăției, atunci realitatea actuală, cu toate deficiențele ei, poate fi depășită de descoperirea unei alte posibilități.

Oricum, ca punct de plecare fundamental, rămâne o verificare minuțioasă a gurii, a inimii și a ochilor. Numai atunci când inima gura și privirea formează o realitate armonică, omul cunoaște plinătatea umanității sale și amploarea chemării sale divine.

Inima

Inima este omul. Nu atât inima ca sălaș al sentimentelor ci ca centru vital al persoanei, locul tăinuit al reculegerii, unde se întâlnesc și se recompun în unitate trăsăturile uneori dispersive, care-l fac pe om să-și iasă din fire… Tot ceea ce contează este numai ceea ce poate fi păstrat în inimă. Aici putem afla, poate exista o comoară prețioasă sau o măturătură de tot felul de cioburi ori gunoaie. “… gura vorbește din prisosința inimii.”

În cazul acesta cuvintele nu sunt roadele buzelor, ci vin dintr-o inimă plină și am putea spune că “buzele rostesc tot ceea ce nu mai are loc în inimă”. O inimă goală muțește gura, chiar dacă pălăvrăgește ca o moară hodorogită. La fel și noi: atunci când observă că nu mai avem nimic de spus – de bine – să ne cercetăm și să vedem ce anume ne lipsește din inimă.

Gura

Sentințele lui Siracide trebuiesc meditate una după alta printr-o minuțioasă examinare a limbii noastre, pentru că vrând nevrând gura nu va spune altceva decât ceea ce suntem. “Nu-l lăuda pe om, mai înainte de a fi vorbit cu el…”. “Îl cunoști pe om numai din cuvintele lui”. Chiar și numai din două cuvinte nelalocul lor, prostești, poți descoperi o viață dezordonată. Atunci când cuvintele decepționează înseamnă că omul care le pronunță este un om de nimica. Omul care păcătuiește cu vorba este un om păcătos. Atât prima lectură, cât și Evanghelia insistă asupra imaginii pomului, care trebuie să facă roade, și roadele, mai înainte de a fi traduse în fapte bune trebuie să fie cuvinte bune.

Ochiul

În cele din urmă privirea. Ochiul întunecat de îngâmfare, de încrederea nesocotită în sine, practic este un ochi pierdut și proprietarul acestui ochi este un orb care călăuzește un alt orb către îngrozitoarea prăpastie. Privirea suspectă, bănuitoare și implacabilă în descoperirea deficiențelor altora, ochiul, acolo unde străfulgeră mânia și osânda în confruntările fratelui, este un ochi bolnav care nu vede. Numai ochiul din care transpiră umilința și blândețea, înțelegerea și cunoașterea propriilor greșeli, numai acela este un ochi sănătos, care vede bine, în care și alții se pot încrede. Cel ce este antrenat de a-și scoate din proprii lui ochi bârnele cele mari ale greșelilor proprii, acela va avea o delicatețe suficientă, de a nu mai privi paiul din ochiul fratelui său.

Misterul

Așadar inima, gura și inima trebuie să fie într-o perfectă armonie. Așadar, prin înștiințările lui Isus Cristos – așa cum observă A. Quilici – misterul lui Dumnezeu, Unul în Trei Persoane. “… Trei persoane care sunt între ele ca o singură inimă, ca o singură gură și ca un singur ochi. El se manifestă prin cuvântul Său care este Fiul, și oarecum chiar gura Sa, care spune cu fidelitate tot ceea ce a auzit de la Tatăl. Iar Duhul Sfânt este ca ochiul acestui Dumnezeu unic. El luminează lumea și ne luminează și pe noi. Ne manifestă milostivirea, care se află în inima lui Dumnezeu și care reconciliază cu El și între noi”.

Ritul latin