Predici

“Cum a fost îngrijit pomul arată roada pomului, tot aşa şi cuvântul omului arată ce zace în inima lui.” Sir. 27, 4-7

“Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Cristos.” 1Cor. 15, 54-58

“Din plinătatea inimii vorbeşte gura.” Lc. 6, 39-45

O uitare, o trecere cu vederea suspectă

În cazul în care corecturile de tipar ale lecţionarului de astăzi ar fi fost revizuite de autor, probabil că ar fi protestat pentru că aici a fost eliminată o frază decisivă. Să fie aceasta o cenzură inconştientă sau numai o simplă greşeală din partea copiatorilor? Cuvântarea “de şes sau de câmpie” de care se ocupă cea de a doua parte a Evangheliei de astăzi, se încheie cu o dojană tulburătoare: “De ce-mi ziceţi: “Doamne, Doamne!” şi nu faceţi ce zic eu?” (Lc. 5, 46)

Cuvintele acestea nu contrazic cele spuse mai sus, aşa cum avem noi obiceiul de a sublinia importanţa lucrurilor. Este fel şi fel de a vorbi. Unii vorbesc cu un timbru de autenticitate, dar fără legătura dintre cuvinte care deşi par melodioase. Alţii vorbesc ceremonios, cu cuvinte alese, măgulitoare. Unii vorbesc serios, cu greutate, alţii cu mai puţină greutate, adică numai aşa ca să vorbească. Însă pentru Cristos, unica metodă acceptabilă de vorbire, este aceea de ascultare, adică acea vorbire care să denunţe o voinţă hotărâtă de a face după indicaţiile sale.

Noi avem tot dreptul de a-l chema “Domn” pe Isus numai atunci când invocaţiile noastre sunt inseparabile de disponibilitatea de a lua în serios tot ceea ce El cere de la noi. Chiar şi pentru Dumnezeu, cuvintele au o importanţă fundamentală. Dar atunci când este vorba despre dânsul omul să nu-şi închipuie că l-ar putea trage pe sfoară cu vreun cuvânt ambiguu, oricât de sacru ar fi acesta. În rugăciunile noastre cuvintele devin acceptabile destinatarului, numai în măsura în care şi noi am ascultat şi am pus în practică tot ceea ce ne-a poruncit El.

Două priviri deosebite, opuse, asupra omului

Lecturile din această duminică au în ele şi conţin o dublă privire asupra omului: una care legitimează optimismul şi alta care autorizează un oarecare pesimism. În lectura a II-a, Sfântul Paul se pleacă asupra omului şi-i pune un diagnostic favorabil. Cercetările lui dau un rezultat pozitiv desigur, că în trupul acela sunt semne evidente de corupţie, semne ale morţii şi ale păcatului, pentru că acestea lasă semne de neşters. Totuşi, în unul şi acelaşi trup au fost introduşi şi germeni incoruptibilităţii şi ai nemurii. Aceasta nu este lucrarea omului ci a lui Dumnezeu care îşi duce la îndeplinire făgăduinţa prin Cristos: “Prin biruinţă moartea a fost înghiţită!”.

Odată cu înrolarea omului în misterul lui Cristos, realitatea lui s-a schimbat complet. Prin urmare există un alt mod de a examina această realitate: o privire care descoperă recolta incoruptibilităţii în ogorul corupţiei, o biruinţă care nu vine prin înfrângere, viaţa, care se naşte din moarte. După această constatare a Sfântului Paul, putem spune şi noi: “Unde este omul acolo se află şi ceva divin!”.

La ce stare nenorocită a fost redus omul!

Însă nu putem ignora nici un alt tip de privire – mai mult severă – lansată asupra omului de Siracide şi oarecum în parte, chiar de Domnul Cristos, în faimoasa Sa cuvântare. Aici diagnosticul apare cu totul altfel decât îmbucurător. Este suficient a-l urma pe Siracide în analiza lui lucidă, pătrunzătoare, decepţionată. Sau să ne concentrăm asupra celor două fapte propuse de Evanghelie: orbul care are pretenţia de a conduce pe un alt orb, pentru a nu cădea în prăpastie amândoi…, şi “judecătorul” inexorabil, foarte meşter în a denunţa paiul din ochiul fratelui său şi care nu-şi vede bârna cu mult mai mare din ochii lui.

Cele două diagnoze nu sunt în contradicţie

Totuşi, dincolo de orice aparenţe, cele două diagnoze nu se contrazic între ele. Dacă omul se lasă ajutat de înţelepciune pe care o are chiar de la apariţia lui în lume, îşi poate descoperi propria vocaţie autentică şi i se poate împotrivi imaginii deformate. Dacă i se încredinţează lui Cristos, pentru a-i sugera cum trebuie să fie omul viitorului, cum trebuie să fie fiul împărăţiei, atunci realitatea actuală, cu toate deficienţele ei, poate fi depăşită de descoperirea unei alte posibilităţi.

Oricum, ca punct de plecare fundamental, rămâne o verificare minuţioasă a gurii, a inimii şi a ochilor. Numai atunci când inima gura şi privirea formează o realitate armonică, omul cunoaşte plinătatea umanităţii sale şi amploarea chemării sale divine.

Inima

Inima este omul. Nu atât inima ca sălaş al sentimentelor ci ca centru vital al persoanei, locul tăinuit al reculegerii, unde se întâlnesc şi se recompun în unitate trăsăturile uneori dispersive, care-l fac pe om să-şi iasă din fire… Tot ceea ce contează este numai ceea ce poate fi păstrat în inimă. Aici putem afla, poate exista o comoară preţioasă sau o măturătură de tot felul de cioburi ori gunoaie. “… gura vorbeşte din prisosinţa inimii.”

În cazul acesta cuvintele nu sunt roadele buzelor, ci vin dintr-o inimă plină şi am putea spune că “buzele rostesc tot ceea ce nu mai are loc în inimă”. O inimă goală muţeşte gura, chiar dacă pălăvrăgeşte ca o moară hodorogită. La fel şi noi: atunci când observă că nu mai avem nimic de spus – de bine – să ne cercetăm şi să vedem ce anume ne lipseşte din inimă.

Gura

Sentinţele lui Siracide trebuiesc meditate una după alta printr-o minuţioasă examinare a limbii noastre, pentru că vrând nevrând gura nu va spune altceva decât ceea ce suntem. “Nu-l lăuda pe om, mai înainte de a fi vorbit cu el…”. “Îl cunoşti pe om numai din cuvintele lui”. Chiar şi numai din două cuvinte nelalocul lor, prosteşti, poţi descoperi o viaţă dezordonată. Atunci când cuvintele decepţionează înseamnă că omul care le pronunţă este un om de nimica. Omul care păcătuieşte cu vorba este un om păcătos. Atât prima lectură, cât şi Evanghelia insistă asupra imaginii pomului, care trebuie să facă roade, şi roadele, mai înainte de a fi traduse în fapte bune trebuie să fie cuvinte bune.

Ochiul

În cele din urmă privirea. Ochiul întunecat de îngâmfare, de încrederea nesocotită în sine, practic este un ochi pierdut şi proprietarul acestui ochi este un orb care călăuzeşte un alt orb către îngrozitoarea prăpastie. Privirea suspectă, bănuitoare şi implacabilă în descoperirea deficienţelor altora, ochiul, acolo unde străfulgeră mânia şi osânda în confruntările fratelui, este un ochi bolnav care nu vede. Numai ochiul din care transpiră umilinţa şi blândeţea, înţelegerea şi cunoaşterea propriilor greşeli, numai acela este un ochi sănătos, care vede bine, în care şi alţii se pot încrede. Cel ce este antrenat de a-şi scoate din proprii lui ochi bârnele cele mari ale greşelilor proprii, acela va avea o delicateţe suficientă, de a nu mai privi paiul din ochiul fratelui său.

Misterul

Aşadar inima, gura şi inima trebuie să fie într-o perfectă armonie. Aşadar, prin înştiinţările lui Isus Cristos – aşa cum observă A. Quilici – misterul lui Dumnezeu, Unul în Trei Persoane. “… Trei persoane care sunt între ele ca o singură inimă, ca o singură gură şi ca un singur ochi. El se manifestă prin cuvântul Său care este Fiul, şi oarecum chiar gura Sa, care spune cu fidelitate tot ceea ce a auzit de la Tatăl. Iar Duhul Sfânt este ca ochiul acestui Dumnezeu unic. El luminează lumea şi ne luminează şi pe noi. Ne manifestă milostivirea, care se află în inima lui Dumnezeu şi care reconciliază cu El şi între noi”.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin