Predici

“Înţelepciunea lui Dumnezeu vorbeşte: “Domnul n-a făcut cea dintâi dintre lucrările lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale lui”. Prov. 8, 22-31

“Îndreptăţiţi prin credinţă, noi suntem în pace cu Domnul nostru Isus Cristos.” Rom. 3, 1-5

“Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul…” In. 16, 12-15

Bâlbâiala, singura predică acceptabilă, pentru cei mai mulţi

În nici o altă sărbătoare, nu ne putem da atât de bine seama, că a vorbi despre Dumnezeu şi despre Misterul lui, asta echivalează cu simplă bâlbâială. Uneori chiar şi bâlbâiala ar fi unicul discurs acceptabil. Moise i-a spus Domnului: “Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbire uşoară, şi cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri…, căci vorba şi limba îmi este încurcată”. (Ex. 4, 10)

Însă bâlbâiala este singurul mijloc care îi permite oratorului de a întrevedea ceva din misterul lui Dumnezeu, fără a-l profana. Există o ferăstruică, o mică deschizătură, prin care se filtrează lumina divină. Dar mai există şi o altă ferăstruică, un interval dintre un cuvânt şi altul, prin care putem intui o realitate inefabilă. Predicatorii, şi nu numai predicatorii, ci chiar toţi creştinii, ar trebui să-şi câştige dreptul de a vorbi despre Dumnezeu prin viaţa lor corectă de toate zilele. În privinţa aceasta nimeni nu poate avea nici o siguranţă, nici o dezinvoltură, ci numai şovăială.

În toate vremurile, dar mai cu seamă astăzi, în vremurile noastre, predicatorul ar trebui să fie un contemplativ, adică unul, care să se lase învăluit şi copleşit de lumină; un om care să vorbească mai mult cu tăcerea decât cu cuvintele şi să aibă în inima lui acel duh care să-l transfigureze. Isus, în cuvintele sale de rămas bun, aşa cum aflăm din Evanghelia de astăzi îi asigură pe apostoli: “Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi şi vă va descoperi lucrurile viitoare”. (In. 16, 13) Deci, trebuie cerută imediat intervenţia acestui mare îndrumător pentru a ne introduce în cunoaşterea Misterului Sfintei Treimi.

În lectura a II-a Sfântul Paul face o precizare esenţială atunci când spune: “Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat”. (Rom. 5, 5) Aşadar, Duhul Sfânt, pe lângă că ne reîmprospătează cunoştinţele, totodată El trezeşte în inimile noastre dragostea faţă de Dumnezeu. Asta înseamnă că atunci când, prin Duhul Sfânt, am descoperit dragostea noi ne aflăm în plin mister. Sfânta Treime nu este obiectul unei speculaţii de tip intelectual, ci un element de experienţă vitală, care poate fi înţeleasă numai prin credinţă şi prin dragoste.

Isus nu ne spune: “Veniţi şi învăţaţi”, ci “Veniţi şi vedeţi”. (In. 1, 39) Calea pe care suntem îndemnaţi să mergem, nu ne duce la ştiinţă, ci la locuinţă. Este întâlnirea, prietenia, împărtăşirea vieţii cu El şi cu Tatăl, care ne dă posibilitatea de a descoperi lucruri nemaiauzite. Mintea noastră nu va putea niciodată să suporte greutatea “multor lucruri”, pe care Isus le mai are a ni le spune. Mintea nu reuşeşte a susţine greutatea slavei. Numai inima, adică profunzimea fiinţei noastre, acolo unde Duhul Sfânt şi-a fixat propria lui locuinţă şi unde o creatură locuieşte în dragoste numai acolo poate fi laboratorul misterului trinitar.

“Duhul Adevărului, va lua dintre ale mele şi vi le va vesti”. “Tot ce are Tatăl este al meu”. Bogăţiile acestei familii sunt în comun. Duhul Sfânt poate lua din ceea ce aparţine Fiului şi Fiul îşi însuşeşte toate ale Tatălui. Unitatea este realizată şi de acest acces comun la comoară. Iar participarea noastră la aceste bogăţii devine semnul cel mai sigur de a fi introduşi în centru în inima misterului. Prima lectură, luată din cartea Proverbelor, vorbeşte despre înţelepciunea, care l-a ajutat pe Dumnezeu în opera creaţiei. Arhitectă şi dansatoare, înţelepciunea a fost întotdeauna în preajma lui Dumnezeu: “Eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El şi în toate zilele eram desfătarea Lui jucând neîncetat în mintea Lui”. (Prov. 8, 30)

Calea care duce la speranţă se numeşte răbdare

În lectura a II-a Sfântul Paul vorbeşte despre posibilitatea de a se apropia, prin credinţă, de acest mare har, în care ne aflăm şi ne bucurăm în speranţa slavei lui Dumnezeu. Însă lauda la care face aluzie apostolul este şi în “încercări”. De fapt suferinţa produce răbdarea şi speranţa, virtuţi încercate…Oricum, realitatea fundamentală rămâne tot pacea. Pacea cu Dumnezeu dar şi cu tot ceea ce ne înconjoară, chiar şi în cazul când suntem ameninţaţi cu anihilarea.

De fapt Dumnezeu prin dragostea Sa transformă tot ceea ce observăm ca negativ în realităţi pozitive, şi, chiar în slavă. Este suficient numai ca noi, în loc de a ne lăsa abătuţi în încercări, să apucăm pe calea răbdării care ne duce la speranţă, la nădejde. În realitate, Sfântul Paul, ne îndeamnă de a vorbi în pace, cu seninătate, dar în acelaşi timp să ne gândim şi la Dumnezeu.

“Dragostea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt” nu creează nişte complexe psihice, nişte zguduiri nervoase, ci nişte sentimente împăciuitoare, pentru că Dumnezeu înseamnă pace: Salom. Chiar şi suferinţele cele mai mari, trebuie ştiut că nu creează oameni nervoşi, nerăbdători şi neîncrezători, ci numai oameni liniştiţi, răbdători.

A învăţa cum trebuie şchiopătat

La început am vorbit despre necesitatea de a ne bâlbâi. Acum aş vrea să vă vorbesc despre un alt verb: despre a şchiopăta. Explorarea misterului cere ca pasul nostru să fie nesigur, să mergem pe dibuite, chiar şchiopătând. Este adevărat, că profetul Ilie lansa o aspră înştiinţare: “Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El, iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!”. (1Regi. 18, 21) Însă aici ceea ce este de osândit este nehotărârea şi incapacitatea de a se încrede numai în Dumnezeu, din care cauză şi şchiopătăm. De aceea este de trebuinţă: să vorbim despre Dumnezeu bâlbâind, să înţelegem trăind, să explorăm şchiopătând, şi să ne apropiem de acest mister adorând.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin