Start > Ritul latin > Cerul și contemporaneitatea

Cerul și contemporaneitatea

10 July 2010
768 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Înălțarea Domnului (Anul C)

“Voi veți primi o putere când Duhul Sfânt se va coborî peste voi și îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeia și până la marginile pământului” (Fapte 1, 1-11)

“El i-a pus totul sub picioare și i-a dat căpetenia peste toate lucrurile bisericii.” (Efs. 1, 7-23)

“Pe când îi binecuvânta s-a despărțit de ei și s-a înălțat la cer…” (Lc. 24,46-53)

Evanghelistul Luca, după ce și-a scris Evanghelia a mai scris încă o carte în care documentează apariția și dezvoltarea comunității creștine. Cu alte cuvinte, în care povestește primăvara bisericii. Punctul de plecare a Faptelor Apostolilor, este biserica mama din Ierusalim, prezentată în începuturi și în expansiunea ei.

Evanghelistul ne oferă două părți ale aceleiași realități.

- viața lăuntrică a comunității (rugăciune, fraternitate, unire, împărțirea bunurilor);

- dinamismul misionar (susținută de puterea Duhului Sfânt și de eficacitatea Cuvântului propovăduit cu curaj).

Deci, cu tot dreptul au fost ele pentru Sărbătoarea Înălțării Domnului, textul inițial din “Faptele Apostolilor”, unde sunt înregistrate sintetic evenimentele din perioada de tranziție dintre viața pământească a lui Isus și timpul bisericii.

Pe vremea aparițiilor pascale, Cristos, într-un oarecare sens, a efectuat predarea consemnelor, și a dat început misiunii apostolice, ca și cum ar fi spus ucenicilor: “De acum, totul depinde numai de voi”.

În felul acesta, despărțirea se apropia văzând cu ochii.

“Odată cu înălțarea lui Isus la cer începe timpul bisericii, un timp de propovăduire publică și curajoasă, care, progresiv, trebuie să ajungă la cunoștința tuturor oamenilor. De aceea înălțarea Domnului la cer marchează cotitura istorică determinantă și cumpăna apelor dintre viața lui Isus și viața comunității post pascale. Din clipa în care s-a înălțat la cer, comunitatea ucenicilor își poate începe propria ei cale istorică fără nostalgie și fără sperietori apocaliptice. De acum, comunitatea are în fața ei lumea și istoria unde își va maturiza experiența creștină prin puterea Duhului Sfânt făgăduit de Domnul. (R. Fabris)

Învățăturile lui Isus privesc Împărăția lui Dumnezeu, adică planul Său de Mântuitor. Acesta era și subiectul predicii ucenicilor. Un alt element peculiar al aparițiilor pascale este dat și de conviețuirea împreună: “Pe când se afla cu ei le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim.”

Mâncând împreună cu ucenicii, asta este încă o mărturie palpabilă, că cel înviat nu este o fantomă, o halucinație, ci ne duce cu mintea chiar la banchetul euharistic, adică la locul prin excelență în care prietenii vor putea fi împreună cu Domnul lor.

Răspunzând unei întrebări precise puse de apostoli (“Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi împărăția lui Israel?”), Isus precizează că biruința pascală, nu instaurează imediat Împărăția lui Dumnezeu, ci mai degrabă din dimineața zilei de Paști se deschide o eră (a cărei durată nu interesează) caracterizată: de munca misionară; de lucrarea Duhului Sfânt. Acestea sunt singurele informații date de Isus alor săi.

Povestirea înălțării la cer, insistând asupra plecării lui Cristos slujește la punctualizarea responsabilității apostolilor rechemați brusc la datoria lor specifică de către îngeri: “Bărbați galileeni, pentru ce stați și vă uitați la cer…?” Oricum, deocamdată nu acesta este semnalul plecării în misiuni întrucât cel înviat le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim. Nu sosise încă momentul despărțirii lor.

Prin urmare prima imagine a bisericii așa cum este prezentată ea deocamdată nu e alta decât aceea a câtorva persoane care stau în așteptare. Prima dintre ele este o “echipă apostolică”. Biserica apare ca o comunitate în rugăciune. Misiunea ei nu poate fi însoțită decât numai de Duhul Sfânt din care cauză nici nu va începe mai înainte de venirea lui. De aceea biserica reunită și bine structurată de Cristos are trebuință de suflul dătător de viață pe care îl va da Duhul Sfânt.

“Ioan a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați în Duhul Sfânt nu peste multe zile.” Fără acea cuvântare în Duhul Sfânt biserica nu poate pleca în lume. Pe de altă parte însuși Cristos a început propria Lui misiune pământească după învățătura primită de la Duhul Sfânt atunci când a fost botezat în Iordan. Fără Duhul Sfânt nu există viață, nu există putere de expansiune nu există capacitatea propovăduirii pentru biserică. Fără insuflarea Duhului Sfânt comunitatea rămâne ca și blocată, pusă în imposibilitatea de a transmite mesajul. Numai Duhul Sfânt împodobește biserica, pentru a se prezenta în lume.

“Un nor l-a ascuns din ochii lor”. Norul aparține acelei expresii simbolice, de care se slujește evanghelistul Luca în povestirea evenimentului (însăși înălțarea la cer simbolizează intrarea lui Dumnezeu în lume, și nu este nevoie a fi înțeleasă la litere). În Biblie, “norul” este semnul prezenței lui Dumnezeu. De aceea, norul, care-l ascunde pe Isus din fața ochilor apostolilor, înseamnă sfârșitul unui oarecare fel de prezență în lume (prezența trupească și văzută) și inaugurează o altă prezență spirituală.

Luca este singurul evanghelist care prezintă înălțarea Domnului sub forma unei povestiri. Ba chiar el face aceasta prin două povestiri: una la sfârșitul Evangheliei și a doua la sfârșitul Faptelor Apostolilor. Între aceste două texte, deosebirea, care bate la ochi, este aceea a timpului. În Evanghelie se spune că înălțarea ar fi avut loc chiar în seara Paștelui, iar în Faptele Apostolilor, după 40 de zile (sau în cazul în care suntem pedanți cele 40 de zile sunt ale aparițiilor și învățăturilor pascale).

Chiar și aceste 40 de zile au o valoare simbolică și arată vremea unei revelații și a unei încercări. Este suficient a aminti cele 40 de zile petrecute de Isus în pustiu care au precedat misiunea Sa. Acum, cele 40 de zile după Paști pot însemna timpul de pregătire pentru misiunea bisericii.

Se insistă chiar și asupra rolului apostolilor ca martori și asupra necesității de a rămâne în cetate, până când vor fi investiți cu putere de sus. În privința aceasta putem fixa două momente: “A ieșit cu ei afară spre Betania…”. Pare a fi una dintre multele călătorii pentru proclamarea împărăției. Isus pleacă după ce a pus în mișcare comunitatea, plecând încă odată în fruntea grupului apostolilor. Asta înseamnă că El va fi totdeauna conducătorul lor, tot de atâtea ori, când vor pleca în misiuni, pentru vestirea Evangheliei.

“Și-a ridicat mâinile și i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta s-a despărțit de ei și a fost înălțat la cer”. (Lc. 24, 51) Isus se desparte de prieteni printr-o binecuvântare. Și ultima imagine pe care ei o înregistrează este tocmai icoana Domnului preaslăvit, care binecuvântează. Fără îndoială, aici este vorba de un gest sacerdotal. Ben Sirah (Sir. 50, 20-24), prezintă scena marelui preot Simon care își ridică mâinile la sfârșitul solemnei liturghii pentru a binecuvânta poporul prosternat (în povestirea lui Luca chiar și ucenicii sunt îngenuncheați în adorație). Cu această binecuvântare el cere ca Dumnezeu să dea poporului bucuria inimii (și ucenicii se întorc la Ierusalim plini de bucurie).

Oricât de paradoxal ar părea, apostolii salută plecarea Domnului nu prin plâns și prin bucurie (“și se reîntoarseră la Ierusalim cu mare bucurie.”). Se poate spune că această bucurie nu au aflat-o în inima lor ca rod al acelei binecuvântări finale. Ei vor trebui să înfrunte o lume, în care aparent, nu se poate schimba, unde mai activează încă puterile răului, suferința, moartea și ura. Dar cu toate acestea ei trebuie să predice că totul s-a schimbat.

Trebuie să înfrunte o lume ostilă, dușmănoasă în care să aducă dragostea, pacea și iertarea. Asta o și fac sprijiniți de o putere de sus. În lectura a II-a Sfântul Paul îl prezintă pe Domnul Cristos ca pe mai marele bisericii și ca pe un suveran peste întregul univers: “Fraților, eu mă rog ca Dumnezeul Domnului Nostru Isus Cristos, Tatăl Slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui.” (Efs. 1, 17)

Iată cum Sărbătoarea Înălțării Domnului inaugurează timpul bisericii și în același timp inaugurează timpul speranței, adică al angajării speranței. Într-o lume care se gândește numai la dânsa, limitată propriilor orizonturi economice, satisfăcută de planurile ei reductive, care se măgulește cu gândul că este “realistă”, un mic grup de oameni se prezintă ca purtătorii și vestitorii unei unice utopii posibile.

În mijlocul oamenilor care au auzit atâtea și atâtea cuvinte ei vin să le vorbească despre un Dumnezeu protagonist, despre o lungă istorie de fidelitate. Acești martori ai speranței, le spun oamenilor dezorientați că cerul nu e dincolo de nori ci este aici pe pământ. Cerul nu este pentru mâine și pentru astăzi.

Ritul latin