Predici

“Voi veţi primi o putere când Duhul Sfânt se va coborî peste voi şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeia şi până la marginile pământului” (Fapte 1, 1-11)

“El i-a pus totul sub picioare şi i-a dat căpetenia peste toate lucrurile bisericii.” (Efs. 1, 7-23)

“Pe când îi binecuvânta s-a despărţit de ei şi s-a înălţat la cer…” (Lc. 24,46-53)

Evanghelistul Luca, după ce şi-a scris Evanghelia a mai scris încă o carte în care documentează apariţia şi dezvoltarea comunităţii creştine. Cu alte cuvinte, în care povesteşte primăvara bisericii. Punctul de plecare a Faptelor Apostolilor, este biserica mama din Ierusalim, prezentată în începuturi şi în expansiunea ei.

Evanghelistul ne oferă două părţi ale aceleiaşi realităţi.

- viaţa lăuntrică a comunităţii (rugăciune, fraternitate, unire, împărţirea bunurilor);

- dinamismul misionar (susţinută de puterea Duhului Sfânt şi de eficacitatea Cuvântului propovăduit cu curaj).

Deci, cu tot dreptul au fost ele pentru Sărbătoarea Înălţării Domnului, textul iniţial din “Faptele Apostolilor”, unde sunt înregistrate sintetic evenimentele din perioada de tranziţie dintre viaţa pământească a lui Isus şi timpul bisericii.

Pe vremea apariţiilor pascale, Cristos, într-un oarecare sens, a efectuat predarea consemnelor, şi a dat început misiunii apostolice, ca şi cum ar fi spus ucenicilor: “De acum, totul depinde numai de voi”.

În felul acesta, despărţirea se apropia văzând cu ochii.

“Odată cu înălţarea lui Isus la cer începe timpul bisericii, un timp de propovăduire publică şi curajoasă, care, progresiv, trebuie să ajungă la cunoştinţa tuturor oamenilor. De aceea înălţarea Domnului la cer marchează cotitura istorică determinantă şi cumpăna apelor dintre viaţa lui Isus şi viaţa comunităţii post pascale. Din clipa în care s-a înălţat la cer, comunitatea ucenicilor îşi poate începe propria ei cale istorică fără nostalgie şi fără sperietori apocaliptice. De acum, comunitatea are în faţa ei lumea şi istoria unde îşi va maturiza experienţa creştină prin puterea Duhului Sfânt făgăduit de Domnul. (R. Fabris)

Învăţăturile lui Isus privesc Împărăţia lui Dumnezeu, adică planul Său de Mântuitor. Acesta era şi subiectul predicii ucenicilor. Un alt element peculiar al apariţiilor pascale este dat şi de convieţuirea împreună: “Pe când se afla cu ei le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim.”

Mâncând împreună cu ucenicii, asta este încă o mărturie palpabilă, că cel înviat nu este o fantomă, o halucinaţie, ci ne duce cu mintea chiar la banchetul euharistic, adică la locul prin excelenţă în care prietenii vor putea fi împreună cu Domnul lor.

Răspunzând unei întrebări precise puse de apostoli (“Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi împărăţia lui Israel?”), Isus precizează că biruinţa pascală, nu instaurează imediat Împărăţia lui Dumnezeu, ci mai degrabă din dimineaţa zilei de Paşti se deschide o eră (a cărei durată nu interesează) caracterizată: de munca misionară; de lucrarea Duhului Sfânt. Acestea sunt singurele informaţii date de Isus alor săi.

Povestirea înălţării la cer, insistând asupra plecării lui Cristos slujeşte la punctualizarea responsabilităţii apostolilor rechemaţi brusc la datoria lor specifică de către îngeri: “Bărbaţi galileeni, pentru ce staţi şi vă uitaţi la cer…?” Oricum, deocamdată nu acesta este semnalul plecării în misiuni întrucât cel înviat le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim. Nu sosise încă momentul despărţirii lor.

Prin urmare prima imagine a bisericii aşa cum este prezentată ea deocamdată nu e alta decât aceea a câtorva persoane care stau în aşteptare. Prima dintre ele este o “echipă apostolică”. Biserica apare ca o comunitate în rugăciune. Misiunea ei nu poate fi însoţită decât numai de Duhul Sfânt din care cauză nici nu va începe mai înainte de venirea lui. De aceea biserica reunită şi bine structurată de Cristos are trebuinţă de suflul dătător de viaţă pe care îl va da Duhul Sfânt.

“Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi în Duhul Sfânt nu peste multe zile.” Fără acea cuvântare în Duhul Sfânt biserica nu poate pleca în lume. Pe de altă parte însuşi Cristos a început propria Lui misiune pământească după învăţătura primită de la Duhul Sfânt atunci când a fost botezat în Iordan. Fără Duhul Sfânt nu există viaţă, nu există putere de expansiune nu există capacitatea propovăduirii pentru biserică. Fără insuflarea Duhului Sfânt comunitatea rămâne ca şi blocată, pusă în imposibilitatea de a transmite mesajul. Numai Duhul Sfânt împodobeşte biserica, pentru a se prezenta în lume.

“Un nor l-a ascuns din ochii lor”. Norul aparţine acelei expresii simbolice, de care se slujeşte evanghelistul Luca în povestirea evenimentului (însăşi înălţarea la cer simbolizează intrarea lui Dumnezeu în lume, şi nu este nevoie a fi înţeleasă la litere). În Biblie, “norul” este semnul prezenţei lui Dumnezeu. De aceea, norul, care-l ascunde pe Isus din faţa ochilor apostolilor, înseamnă sfârşitul unui oarecare fel de prezenţă în lume (prezenţa trupească şi văzută) şi inaugurează o altă prezenţă spirituală.

Luca este singurul evanghelist care prezintă înălţarea Domnului sub forma unei povestiri. Ba chiar el face aceasta prin două povestiri: una la sfârşitul Evangheliei şi a doua la sfârşitul Faptelor Apostolilor. Între aceste două texte, deosebirea, care bate la ochi, este aceea a timpului. În Evanghelie se spune că înălţarea ar fi avut loc chiar în seara Paştelui, iar în Faptele Apostolilor, după 40 de zile (sau în cazul în care suntem pedanţi cele 40 de zile sunt ale apariţiilor şi învăţăturilor pascale).

Chiar şi aceste 40 de zile au o valoare simbolică şi arată vremea unei revelaţii şi a unei încercări. Este suficient a aminti cele 40 de zile petrecute de Isus în pustiu care au precedat misiunea Sa. Acum, cele 40 de zile după Paşti pot însemna timpul de pregătire pentru misiunea bisericii.

Se insistă chiar şi asupra rolului apostolilor ca martori şi asupra necesităţii de a rămâne în cetate, până când vor fi investiţi cu putere de sus. În privinţa aceasta putem fixa două momente: “A ieşit cu ei afară spre Betania…”. Pare a fi una dintre multele călătorii pentru proclamarea împărăţiei. Isus pleacă după ce a pus în mişcare comunitatea, plecând încă odată în fruntea grupului apostolilor. Asta înseamnă că El va fi totdeauna conducătorul lor, tot de atâtea ori, când vor pleca în misiuni, pentru vestirea Evangheliei.

“Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta s-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer”. (Lc. 24, 51) Isus se desparte de prieteni printr-o binecuvântare. Şi ultima imagine pe care ei o înregistrează este tocmai icoana Domnului preaslăvit, care binecuvântează. Fără îndoială, aici este vorba de un gest sacerdotal. Ben Sirah (Sir. 50, 20-24), prezintă scena marelui preot Simon care îşi ridică mâinile la sfârşitul solemnei liturghii pentru a binecuvânta poporul prosternat (în povestirea lui Luca chiar şi ucenicii sunt îngenuncheaţi în adoraţie). Cu această binecuvântare el cere ca Dumnezeu să dea poporului bucuria inimii (şi ucenicii se întorc la Ierusalim plini de bucurie).

Oricât de paradoxal ar părea, apostolii salută plecarea Domnului nu prin plâns şi prin bucurie (“şi se reîntoarseră la Ierusalim cu mare bucurie.”). Se poate spune că această bucurie nu au aflat-o în inima lor ca rod al acelei binecuvântări finale. Ei vor trebui să înfrunte o lume, în care aparent, nu se poate schimba, unde mai activează încă puterile răului, suferinţa, moartea şi ura. Dar cu toate acestea ei trebuie să predice că totul s-a schimbat.

Trebuie să înfrunte o lume ostilă, duşmănoasă în care să aducă dragostea, pacea şi iertarea. Asta o şi fac sprijiniţi de o putere de sus. În lectura a II-a Sfântul Paul îl prezintă pe Domnul Cristos ca pe mai marele bisericii şi ca pe un suveran peste întregul univers: “Fraţilor, eu mă rog ca Dumnezeul Domnului Nostru Isus Cristos, Tatăl Slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui.” (Efs. 1, 17)

Iată cum Sărbătoarea Înălţării Domnului inaugurează timpul bisericii şi în acelaşi timp inaugurează timpul speranţei, adică al angajării speranţei. Într-o lume care se gândeşte numai la dânsa, limitată propriilor orizonturi economice, satisfăcută de planurile ei reductive, care se măguleşte cu gândul că este “realistă”, un mic grup de oameni se prezintă ca purtătorii şi vestitorii unei unice utopii posibile.

În mijlocul oamenilor care au auzit atâtea şi atâtea cuvinte ei vin să le vorbească despre un Dumnezeu protagonist, despre o lungă istorie de fidelitate. Aceşti martori ai speranţei, le spun oamenilor dezorientaţi că cerul nu e dincolo de nori ci este aici pe pământ. Cerul nu este pentru mâine şi pentru astăzi.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin