Predici

1. Introducere

Sfântul Bernard, ultimul dintre părinţii Bisericii, scriitor spiritual cu un cuvânt dulce ca mierea, a trăit în secolul al XII-lea.

Venea dintr-o familie bogată şi avea patru fraţi. Încă de mic s-a dedicat vieţii monahale cu un asemenea entuziasm, încât nu numai că a imprimat Ordinului Cistercin o mare dezvoltare şi a fondat faimoasa abaţie din Clairvaux, dar i-a şi atras în mănăstire pe numeroşii săi fraţi. Acasă, cu părinţii săi, trebuia să rămână numai micuţul Nissard. Salutându-l în numele tuturor, Guide, fratele mai mare, a spus:

- Dragă Nissard, noi plecăm cu Bernard la mănăstire. Îţi lăsăm castelul, pământurile, bogăţiile: toate sunt ale tale.

Înţeleptul copil i-a dat un răspuns minunat:

- Cum? Vreţi să vă dăruiţi în întregime lui Dumnezeu şi eu nu? Nu mi se pare drept. Vreau şi eu să vin cu voi. Şi la timpul său, însoţit de tatal Tescellin, s-a dus şi el la Bernard, s-a alăturat fraţilor în viaţa monahală.

2. Tema

Mulţi îl refuză pe Isus, pentru că este Mesia “sărac”; dar mulţi îi spun: “Doamne, tu eşti singurul meu bine” şi îl urmează toată viaţa.

3. Mesajul zilei

Isus a fost acceptat întotdeauna? Îţi aminteşti să-l fi refuzat cineva?

- A fost refuzat la Betleem, la Nazaret, la Ierusalim etc.

Evanghelia care a fost proclamată ne vorbeşte despre trei atitudini ale oamenilor faţă de Isus.

- Unii îl refuză, cum sunt samaritenii;

- Alţii invocă pedepsele lui Dumnezeu asupra celor răi, ca Iacob şi Ioan;

- În sfârşit, alţii doresc să devină ucenicii săi.

Cum se comportă Isus cu samaritenii care îl refuză?

- Îi iartă şi merge în altă parte.

Iar cu cei care invocă pedepse?

- Îi ceartă.

… Şi cu cei care vor să-l urmeze?

- Îi atenţionează că drumul său este greu; chemarea este a sa, dar implică un angajament absolut.

Ce calităţi ale lui Dumnezeu se descoperă în cuvintele şi gesturile lui Isus?

- Isus se descoperă ca Dumnezeu:

- – are nevoie de oameni pentru împărăţia sa;

- – propune, nu impune: ne lasă liberi; nu este intolerant;

- – este şi vrea să fie primul care cheamă, să aleagă; să înceapă cu noi o poveste de iubire;

- – fiind iubire, cere angajare totală, hotărâre absolută din partea celui care vrea să-l urmeze pe calea iubirii.

Cine întâlneşte marea iubire a lui Dumnezeu nu trebuie să considere obositoare vestirea acestei iubiri tuturor, să-l mărturisească pretutindeni şi să o prefere înaintea a orice.

- Pentru a înţelege logica vocaţiei, trebuie să facem experienţa celui care a găsit un tezaur ascuns, perla preţioasă (cf. Mt 13,44-46). Cf. şi chemarea apostolilor, care au lăsat totul pentru a-l urma pe Isus.

Cel puţin două explicaţii practice:

- Cel care nu-l preferă pe Isus mai presus de orice (comoditate, distracţii, bani etc.) nu este şi nu poate să se numească ucenic adevărat al lui Isus!

- Isus nu-i pedepseşte pe samariteni, nu face niciodată minuni pentru a pedepsi pe cineva. De aceea, şi noi nu trebuie să ne manifestăm intoleranţi cu cei care refuză religia noastră sau ne refuză pe noi.

- Isus este marea şansă: merită să-l urmăm cu generozitate. “Isuse, tu valorezi mai mult decât orice tezaur. Ajută-mă să te urmez cu generozitate şi curaj”.

4. Exemple

a) Ascultaţi această poveste concepută de sfântul Ioan Bosco.

Într-o zi, Isus i-a chemat pe Petru şi pe Ioan şi a plecat cu ei pe un munte. În timp ce mergeau, le-a spus celor doi:

- Luaţi amândoi câte o piatră!

Petru, crezând că este mai isteţ, a luat o piatră mică; Ioan, în schimb, împins de generozitate, a luat cu sine o piatră mare.

Urcarea e lungă. Ioan oboseşte, Petru râde de el:

- Sărmane Ioan, de ce ţi-ai luat o piatră atât de mare? De ce nu ai făcut ca mine? Isus ne-a cerut să luăm câte o piatră, nu o stâncă!

Isus a auzit totul, dar a tăcut.

Ajunşi pe munte, Mântuitorul, vrând să-l înveţe pe Petru să fie mai generos, i-a invitat pe cei doi ucenici să se aşeze. Văzând că pe lângă oboseală cei doi erau şi înfometaţi, le-a cerut să-i prezinte pietrele aduse pe munte.

Le-a binecuvântat. Au devenit pâini proaspete.

Pâinea lui Petru este mică, doar o îmbucătură; în timp ce a lui Ioan este o pâine mare şi cu un gust deosebit. Isus a zâmbit. Ioan s-a minunat. Petru era confuz… şi a rămas flămând!” (CHIAVARINO, Don Bosco che ride, Pauline)

b) Într-o zi, pe străzile oraşului Torino, pe când erau trăsuri trase de cai, un cal refuza să mai meargă, iar vizitiul a dezlănţuit o litanie de înjurături şi de blesteme. Dominic Savio era aproape. Şi-a scos cu delicateţe şapca şi zise, cu un zâmbet inimitabil:

- Domnule, vreţi să-mi faceţi o favoare?

- Cu plăcere, băiete! a răspuns celălalt, copleşit de modul deosebit de a cere.

- Aţi putea să-mi arătaţi care este drumul spre oratoriul lui Don Bosco? întreabă şmecheranul, care ştia foarte bine drumul.

- Oratoriul? Oratoriul lui Don Bosco? Nu! Îmi pare rău, dar chiar că nu ştiu unde este.

- Atunci, aţi putea să-mi faceţi o altă plăcere?

- Sigur, băiete! Ce?

Dominic se ridică pe vârfurile picioarelor pentru a ajunge la urechea vizitiului şi îi şopteşte cu amabilitate:

- Nu aţi vrea să-mi faceţi plăcerea de a nu mai înjura?

Omul acela s-a înroşit. Apoi strânse mâna copilului:

- Ai dreptate, băiete! Este un obicei rău… Dar îţi promit că mă voi strădui să îl înving (MARCELLE PELLISSIER, Domenico Savio un fuoriclasse, Elle Di Ci, Leumann 1991, 60).

pr. Pietro Righetto Ritul latin