Start > Ritul latin > Aproapele meu de departe: cel în a cărui inimă mă descopăr

Aproapele meu de departe: cel în a cărui inimă mă descopăr

10 July 2010
2,116 afișări

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XV-a de peste an (Anul C)

Am citit odată o întâmplare contemporană, intitulată “Oferta”. La o agenție matrimonială, unui tânăr academician i se făceau tot felul de oferte care de care mai atractive. “Ascultați-mă, această domnișoară este din cale afară de frumoasă și inteligentă, exact ceea ce vi s-ar potrivi”. “Nu-mi place”, a murmurat tânărul. “Dacă atunci nu vă încălzește prea mult frumusețea și inteligența, v-o recomand pe aceasta. Nu este extraordinar de frumoasă, dar nici urâtă nu i se poate spune, dar posedă o avere deloc de neglijat”. “Acesta nu-i un criteriu pentru mine”, a replicat tânărul. “Aha, nu vă ajunge?! Am înțeles. Iată aici o domnișoară care, pe lângă un cont serios în bancă, mai deține o viluță frumoasă, mașină proprie și o locuință de vacanță în Toscana”. “Vă rog, nu înțelegeți? Banii nu joacă pentru mine nici un rol în cazul de față”. “Cred că acum am înțeles ce anume căutați. Doriți o fată dintr-o familie bună. Dar am și din acestea. Această domnișoară, spre exemplu, provine dintr-o familie în care generații de-a rândul, înaintașii au fost doar medici și juriști. E cea mai potrivită pentru dumneavoastră. Pe deasupra, e și drăguță”, jubilă agentul. “Ascultați, nu vreau să știu nimic din toate acestea. Dacă mă voi căsători, o voi face doar din iubire”, spuse hotărât tânărul. La care agentul căzu puțin pe gânduri, și spuse cu glas mai potolit:”Să nu ne pierdem cu firea, domnule! Cred că, dacă mă gândesc mai bine, vă pot face și în acest sens o ofertă atractivă…” Și căzu pe gânduri, neînțelegând ce anume căuta acest tânăr ciudat, care pronunțase un criteriu nemaiauzit la această agenție matrimonială, iubirea.

Cine este aproapele meu? Pe cine pot și trebuie să-l iubesc? Dar pe mine cine mă iubește? Cui îi sunt eu aproape? Și cum se iubește cu adevărat? Cum se poate trăi de facto “regula de aur” care stă în centru evangheliei de astăzi și a parabolei samariteanului milostiv, care o exemplifică? Mai e posibil cu adevărat așa ceva? Iată întrebările care trebuie să ne răscolească la ascultarea aceste vești bune de la această Sfântă Liturghie. Cristos pare că doar ne teoretizează conceptul de iubire creștină, dă exemple ideatice, dar în realitate totul e o parabolă a ceea ce a făcut și face și astăzi pentru noi. Altfel nu ar spune fiecăruia dintre noi clar și fără echivoc “Mergi și fă și tu la fel!”

Dacă v-aș întreba care sunt cele mai cunoscute asemănări rostite de Cristos, cu siguranță, după parabola fiului risipitor ori a tatălui milostiv, ați numi-o și pe cea din evanghelia de astăzi, cea a samariteanului milostiv. Chiar și cei care au, din diferite motive, mai puțin de-a face cu Biserica, știu ori au auzit de această parabolă și cunosc semnificația lui “a fi samaritean milostiv” în cotidianul nostru. Mari artiști au reprezentat scene din această parabolă, cum e spre exemplu Vincent van Gogh, care surprinde momentul în care samariteanul îl așează pe animalul său de povară pe cel căzut în mâinile răufăcătorilor.

Ne-am creat parcă o afinitate cu acest personaj, samariteanul milostiv, care ne-a devenit apropiat, simpatic, un model de omenie pe care nu-l întâlnim pe toate drumurile: un om care e atent la suferința celuilalt, își face milă și ajută concret, energic și fără să perceapă ceva în schimb. A devenit imaginea ideală pentru cei care se îngrijesc de alții sau lucrează în domeniul medical.

Iar mesajul acestei parabole pare atât de clar și simplu: cel mai important om este cel pe care tu îl însoțești, pe care-l întâlnești. Cel mai important moment pentru a pune în practică regula de aur a iubirii față de Dumnezeu și aproapele este acum. Cea mai importantă acțiune este cea prin care îi poți face bine celui ce-ți este aproape acum. Cred totuși că această parabolă are și o altă dimensiune, una profundă. E precum o scoică, pe care o găsești pe fundul mării. Deschizi scoica și, dacă ai noroc, afli în ea o perlă de o valoare inestimabilă și o frumusețe inefabilă. O astfel de perlă vă invit să descoperim și în parabola samariteanului milostiv. Să o citim cu mai multă atenție, eventual cu ochii inimii.

E vorba despre un om despre care nu știm mai nimic: nici ce meserie are, nici cât de învârstă e nici ce urmărește. Aflăm despre el doar că vine de la Ierusalim și se îndreaptă spre Ierihon. Aceasta ne spune că avem voie să presupunem că era un om credincios, unul care tocmai a fost la templu și a adus jertfă Domnului, și-a oferit darul. Un astfel de personaj era cu siguranță în ochii învățătorului legii care dorea să-l prindă în vorbă pe Isus simpatic, pozitiv; se putea chiar regăsi în situația lui particulară. Era exact ceea ce urmărea și Cristos: ca ascultătorul parabolei să se identifice cu acest om, să intre în pielea lui. Ies apoi pe scenă trei figuri inedite, un preot, un levit și, în cele din urmă, samariteanul vorbesc prin comportamentul lor concret și dau răspunsul la întrebarea învățătorului legii: nu cel de la care mă aștept mai mult, întrucât îmi este rudă de sânge, tovarăș, prieten, din aceiași breaslă cu mine sau aliatul meu ci acela care e lângă mine și pune umărul, mă ajută concret se dovedește a fi într-adevăr aproapele meu.

Ce face așadar Isus? El schimbă întrebarea învățătorului legii. El dorea să știe ce trebuie să facă pentru a dobândi viața veșnică. O întrebare justă, esențială care arată că pe el îl interesa problema în ansamblu. Acum însă Cristos îl determină să se așeze în rolul celui rănit, însângerat, căzut în mâinile tâlharului, care zace aproape mort în praful drumului și pe care proprii semeni nu-l ajută, ci trec indiferenți pe lângă suferința lui. Ce poate însemna aceasta decât că Isus vrea să-i spună învățătorului legii și să ne deschidă nouă, tuturor, ochii cât privește situația ontologică reală în care ne aflăm:

“Omule, care te gândești ce poți face tu însuți pentru a ajunge în cer și a moșteni viața veșnică, trebuie mai întâi să conștientizezi cine ești de fapt! Trebuie să îți dai seama și să recunoști că zaci lovit de moarte, plin de răni și însângerat, din cauza păcatului tău care te-a răpus, din cauza puterii celui Rău care ți-a răpit totul, chiar și ultima fărâmă de demnitate, tot ceea ce era mai sfânt și important pentru tine!

Când ai recunoscut acest adevăr despre tine, cine ești și ce ai, de abia atunci înveți să fii recunoscător omului pe care nu l-ai luat în seamă până acum și cu care nu doreai să ai de-a face prea mult, pentru că… vine din Samaria. El devine un Cineva important pentru tine, căci îți salvează viața, te ridică pe animalul său de povară și te conduce la un han, un loc unde să fii în siguranță, unde să fii îngrijit și să te odihnești”.

În acest pasaj Isus vorbește de fapt despre sine. El vorbește despre un Samaritean milostiv. În acest bărbat străin, din Samaria, Isus vrea să fie recunoscut el însuși. De ce? Din cel puțin două motive. Mai întâi, pentru că Isus știe prea bine că în curând va fi dat la moarte de proprii lui semeni și frați în credință, va fi trădat, străpuns și ucis, că în acel ceas nimeni nu va mai dori să audă de el ori să mai aibă de-a face cu el, va fi motiv de poticnire și rușine pentru mulți, care până atunci se dăduseră din breasla sa, de aceeași parte cu el. Și, în al doilea rând, pentru că această parabolă este plasată în Evanghelia lui Luca imediat după pasajul în care Isus anunță că s-a hotărât să se îndrepte spre Ierusalim, spre locul unde știa prea bine că va fi aruncat și dat la moarte, dar și unde va învia și își va împlini misiunea. Și pe acest drum al său spre Ierusalim ne întâlnește pe noi, cei care prin păcat am devenit neputincioși și zăcem ca și răpuși la pământ. El ne pansează rănile și ne vindecă de durerile turnând în sufletele noastre uleiul tămăduitor și miraculos al sacramentelor. El ne ia cu el și ne duce într-un loc sigur, de odihnă și de pace, mai ales sufletească. Hanul devine așadar o imagine minunată a Bisericii, care îi slujește prin miniștri ei sacri, preoții, pe toți cei care au nevoie de ajutor și vindecare și astfel împlinește misiunea ei primită de la Domnul: “Ai grijă de el, de ea, de toți cei pe care ți i-am încredințat”, este misiunea ei. “Păstrează-i și îngrijește-i până când eu mă voi întoarce”.

Iată în ce fel este această parabolă o adevărată perlă și o comoară inestimabilă, care ne este încredințată, pentru ca astfel să alegem drumul corect pentru a-l afla pe Isus, adevăratul samaritean milostiv, Iubirea, și găsindu-l, să avem viață prin el. Dacă ne-am descoperit în inima sa milostivă, am aflat deja cine este aproapele nostru, cel care cerșește iubirea noastră în toți semenii noștri, pentru că el ne-a iubit mai întâi, pe când noi eram încă păcătoși (Cf Rom 5,8).

Ritul latin