Predici

Ca să-l prindă în vorbă pe Isus, un învăţător al Legii i-a pus această întrebare: “Învăţătorule ce trebuie să fac, ca să dobândesc viaţa veşnică?” Isus l-a întrebat: “În Lege ce este scris? Ce citeşti?” El i-a răspuns: “Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Isus i-a zis: “Bine ai răspuns: fă aşa şi vei dobândi viaţa!” Însă el, voind să-şi justifice întrebarea, i-a spus lui Isus: “Şi cine este aproapele meu?” Isus a reluat: “Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâinile tâlharilor, care, după ce l-au jefuit şi l-au bătut, rănindu-l grav, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare a trecut pe acolo un preot, care l-a văzut, dar a trecut mai departe. Tot aşa şi un levit, ajungând în acel loc, l-a văzut şi a trecut mai departe. Dar un samaritean, care era în călătorie, a ajuns în dreptul lui, l-a văzut şi i s-a făcut milă de el. Atunci s-a apropiat, i-a pansat rănile turnând pe ele ulei şi vin, apoi l-a pus pe animalul său de povară, l-a condus la un han şi i-a purtat de grijă. A doua zi a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Ai grijă de el, şi tot ce vei mai cheltui îţi voi da înapoi când mă voi întoarce»”. Ce părere ai, care din cei trei a fost aproapele omului care căzuse în mâinile tâlharilor?” Învăţătorul Legii i-a răspuns: «Cel care a avut milă de el». Isus i-a zis: «Mergi şi fă şi tu la fel!». Luca 10,25-37

Sfântul evanghelist Luca este singurul care ne relatează parabola bunului samaritean. El o prezintă ca pe un răspuns dat de Isus întrebării unui învăţător al Legii: Cine este aproapele meu? În felul acesta parabola devine o învăţătură referitoare la dragostea frăţească. Dar ne-am putea întreba dacă aceasta ar fi unicul sens dat parabolei de către Isus ştiind că punctul culminant al ei stă în aceea că bietul om care a căzut victimă a bandiţilor este salvat de către un samaritean atunci când preotul şi levitul au trecut pe lângă suferinţa lui fără să schiţeze măcar un gest binevoitor.

Dacă interpretăm parabola în sensul iubirii frăţeşti, fără a ţine cont de întreaga activitate a lui Cristos, devine imposibil să nu citeşti în ea o critică morală a preoţilor şi a leviţilor. Aceştia ar fi criticaţi pentru că nu se sinchisesc de un om, fie el suferind, dacă nu aparţine castei lor, în timp ce samariteanul dă dovadă de multă milostivire atunci când se apleacă asupra celui rănit fără ca, în prealabil, să-l interogheze asupra apartenenţei sale religioase, etnice, etc., ci pentru simplul motiv că este un om căzut în nenorocire. Prin urmare, ucenicul lui Cristos ar trebui să se comporte nu ca preotul sau levitul din parabolă ci ca samariteanul: să considere pe fiecare om căzut în nenorocire ca fiind aproapele său, fără a face distincţie de castă, de rasă ori de religie.

O astfel de învăţătură este cât se poate de valabilă şi mereu actuală. Cu toate acestea, situată în contextul activităţii Mântuitorului, parabola capătă un plus de semnificaţie. Ea are în vedere persoana însăşi a lui Isus. El opune activitatea sa aceleia a preoţilor din Vechiul Testament. Omul căzut încă de la începuturi în mâna “tâlharilor”, mai precis omul căzut în sub stăpânirea principelui acestei lumi din cauza păcatului său, nu a putut fi salvat de către vechea preoţie. Isus este cel care îl salvează. Isus se identifică cu samariteanul (poate în mod ironic, ştiind că evreii i-au dat acest titlu ca să-l insulte – In 8,48; cfr. Lc 17,16 -) pentru a se deosebi de preoţii vechiului legământ (cfr. Ps 110,4 şi Ev 7). Cu alte cuvinte, ceea ce preoţia levitică nu a putut să aducă oamenilor, a adus Isus Cristos.

Înţeleasă în acest fel, parabola bunului samaritean constituie, împreună cu cea a viticultorilor ucigaşi (Mt 21,33-46 şi par.) şi cu cea Păstorului cel bun (In 10) o trilogie care cuprinde cele trei mari instituţii ale vechiului legământ: nici preoţia levitică, nici vechii profeţi (simbolizaţi prin servitorii trimişi să aducă roadele viei) şi nici regalitatea (simbolizată prin păstorii năimiţi, plătiţi) nu l-au putut salva pe om. Singurul Mântuitor este Isus Cristos, Samariteanul cel bun, Păstorul cel bun, Fiul Stăpânului viei (Fap 4,10-12). El este Mântuitorul nu doar al unui popor ci al lumii întregi (In 4,42). Numai în felul acesta El a devenit modelul perfect de iubire, cel care ne-a învăţat să recunoaştem în fiecare om, oricare i-ar fi originea, clasa socială, religia… pe aproapele nostru.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin