Start > Ritul latin > Duminica a XV-a (C)

Duminica a XV-a (C)

27 June 2010
1,249 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Duminica a XV-a de peste an (Anul C)

Ca să-l prindă în vorbă pe Isus, un învățător al Legii i-a pus această întrebare: “Învățătorule ce trebuie să fac, ca să dobândesc viața veșnică?” Isus l-a întrebat: “În Lege ce este scris? Ce citești?” El i-a răspuns: “Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și din tot cugetul tău, și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Isus i-a zis: “Bine ai răspuns: fă așa și vei dobândi viața!” Însă el, voind să-și justifice întrebarea, i-a spus lui Isus: “Și cine este aproapele meu?” Isus a reluat: “Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon și a căzut în mâinile tâlharilor, care, după ce l-au jefuit și l-au bătut, rănindu-l grav, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare a trecut pe acolo un preot, care l-a văzut, dar a trecut mai departe. Tot așa și un levit, ajungând în acel loc, l-a văzut și a trecut mai departe. Dar un samaritean, care era în călătorie, a ajuns în dreptul lui, l-a văzut și i s-a făcut milă de el. Atunci s-a apropiat, i-a pansat rănile turnând pe ele ulei și vin, apoi l-a pus pe animalul său de povară, l-a condus la un han și i-a purtat de grijă. A doua zi a scos doi dinari, i-a dat hangiului și i-a spus: «Ai grijă de el, și tot ce vei mai cheltui îți voi da înapoi când mă voi întoarce»”. Ce părere ai, care din cei trei a fost aproapele omului care căzuse în mâinile tâlharilor?” Învățătorul Legii i-a răspuns: «Cel care a avut milă de el». Isus i-a zis: «Mergi și fă și tu la fel!». Luca 10,25-37

Sfântul evanghelist Luca este singurul care ne relatează parabola bunului samaritean. El o prezintă ca pe un răspuns dat de Isus întrebării unui învățător al Legii: Cine este aproapele meu? În felul acesta parabola devine o învățătură referitoare la dragostea frățească. Dar ne-am putea întreba dacă aceasta ar fi unicul sens dat parabolei de către Isus știind că punctul culminant al ei stă în aceea că bietul om care a căzut victimă a bandiților este salvat de către un samaritean atunci când preotul și levitul au trecut pe lângă suferința lui fără să schițeze măcar un gest binevoitor.

Dacă interpretăm parabola în sensul iubirii frățești, fără a ține cont de întreaga activitate a lui Cristos, devine imposibil să nu citești în ea o critică morală a preoților și a leviților. Aceștia ar fi criticați pentru că nu se sinchisesc de un om, fie el suferind, dacă nu aparține castei lor, în timp ce samariteanul dă dovadă de multă milostivire atunci când se apleacă asupra celui rănit fără ca, în prealabil, să-l interogheze asupra apartenenței sale religioase, etnice, etc., ci pentru simplul motiv că este un om căzut în nenorocire. Prin urmare, ucenicul lui Cristos ar trebui să se comporte nu ca preotul sau levitul din parabolă ci ca samariteanul: să considere pe fiecare om căzut în nenorocire ca fiind aproapele său, fără a face distincție de castă, de rasă ori de religie.

O astfel de învățătură este cât se poate de valabilă și mereu actuală. Cu toate acestea, situată în contextul activității Mântuitorului, parabola capătă un plus de semnificație. Ea are în vedere persoana însăși a lui Isus. El opune activitatea sa aceleia a preoților din Vechiul Testament. Omul căzut încă de la începuturi în mâna “tâlharilor”, mai precis omul căzut în sub stăpânirea principelui acestei lumi din cauza păcatului său, nu a putut fi salvat de către vechea preoție. Isus este cel care îl salvează. Isus se identifică cu samariteanul (poate în mod ironic, știind că evreii i-au dat acest titlu ca să-l insulte – In 8,48; cfr. Lc 17,16 -) pentru a se deosebi de preoții vechiului legământ (cfr. Ps 110,4 și Ev 7). Cu alte cuvinte, ceea ce preoția levitică nu a putut să aducă oamenilor, a adus Isus Cristos.

Înțeleasă în acest fel, parabola bunului samaritean constituie, împreună cu cea a viticultorilor ucigași (Mt 21,33-46 și par.) și cu cea Păstorului cel bun (In 10) o trilogie care cuprinde cele trei mari instituții ale vechiului legământ: nici preoția levitică, nici vechii profeți (simbolizați prin servitorii trimiși să aducă roadele viei) și nici regalitatea (simbolizată prin păstorii năimiți, plătiți) nu l-au putut salva pe om. Singurul Mântuitor este Isus Cristos, Samariteanul cel bun, Păstorul cel bun, Fiul Stăpânului viei (Fap 4,10-12). El este Mântuitorul nu doar al unui popor ci al lumii întregi (In 4,42). Numai în felul acesta El a devenit modelul perfect de iubire, cel care ne-a învățat să recunoaștem în fiecare om, oricare i-ar fi originea, clasa socială, religia… pe aproapele nostru.

Ritul latin