Start > Ritul latin > Duhul Sfânt vă va învăța toate

Duhul Sfânt vă va învăța toate

30 May 2010
2,188 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Coborârea Duhului Sfânt (Anul C)

Nu cu mulți ani în urmă, în Italia, țară aproape 100% catolică, s-a făcut o anchetă printre tinerii de 20 de ani, cărora li s-a pus această întrebare: Ce înseamnă Rusaliile? Dintre cei întrebați, doar 5% au dat răspunsul exact. Restul au dat răspunsuri confuze, greșite, sau nu au dat nici un răspuns. Și erau toți botezați și miruiți. Ucenicii lui Ioan Botezătorul de la Efes, care i-au răspuns sfântului Pavel: “Nici nu știam că există Duhul Sfânt”, aveau o justificare; ei primiseră numai Botezul. Dar tinerii italieni erau toți nu numai botezați, ci și miruiți, astfel încât ei puteau să răspundă: “Nici nu știam că l-am primit pe Duhul Sfânt”.

Ucenicii erau adunați în jurul Sfintei Fecioare, în Cenacol, la Ierusalim. Și a apărut un fel de foc ce se împărțea în limbi și s-a lăsat asupra fiecăruia dintre ei. Duhul Sfânt a coborât în formă de limbi de foc, voind să repare ceea ce s-a petrecut odinioară la Babel, atunci când omenirea, din cauza păcatului, a nesupunerii față de Dumnezeu, a orgoliului, s-a dezbinat, s-a fragmentat, s-a risipit pe tot pământul, formându-se nuclee umane care au sfârșit prin a nu se mai înțelege între ele. Oamenii, uitând de originea lor comună, de Dumnezeu, Tatăl lor comun, de destinul lor comun, au devenit străini unii de alții. Au început să vorbească limbi străine, să nu se mai înțeleagă între ei. Nu este vorba doar de un fenomen lingvistic. Faptul că se vorbesc mai multe limbi nu este numaidecât un factor de dezbinare. Ne folosim de traducători și ne înțelegem foarte bine. Este vorba de o altă încurcare a limbilor. Este vorba de interese, concepții, religii, culturi care se bat cap în cap, omenirea devenind ca un vas de lut prefăcut în mii de cioburi.

Duhul Sfânt a coborât la Rusalii ca să refacă unitatea neamului omenesc, ca să-i adune pe toți oamenii de toate limbile, aparținând tuturor națiunilor și popoarelor, într-o singură familie umană. Noua familie umană se numește Biserica. Conciliul al II-lea din Vatican numește Biserica “semnul unității”, “semnul și instrumentul unității întregului neam omenesc”. Ziua de Rusalii este ziua de naștere a Bisericii. În noua familie umană, care este Biserica, în ziua de Rusalii, au intrat, cum ne spun Faptele Apostolilor în lectura a doua, reprezentanți ai tuturor națiunilor de sub cer: parți, mezi elamiți.

Ei au intrat în ziua de Rusalii în noua familie umană, care este Biserica, prin Botezul pe care l-au primit la predica lui Petru. Și dacă Biserica este noul popor al lui Dumnezeu, format din toate popoarele pământului, ne dăm seama cât de aberante și de anticreștine sunt expresiile: “Biserică națională”, “Biserica neamului”, “Biserica strămoșească”.

Nu putem să-i mulțumim îndeajuns Duhului Sfânt pentru marele și nemeritatul har de a ne fi născut în noua familie umană, în unica Biserică pe care el a întemeiat-o în ziua de Rusalii. Să avem cea mai mare grijă de a păstra unitatea acestei familii.

Două lucruri se cer pentru a păstra unitatea familiei Duhului Sfânt din care facem parte, unitatea Bisericii: adevărul și iubirea. Abaterea de la adevărurile de credință aduce după sine dezbinarea, crearea de tot felul de Biserici și de secte. “Când va veni Duhul adevărului, vă va învăța tot adevărul” – spune Isus. Să ne deschidem mințile la acest adevăr total. Și iubirea. Ura, violența ca și refuzul adevărului aduc cu sine dezbinarea. Singura violență ce ne este îngăduită este violența împotriva răului și a păcatului din noi înșine. La această violență ne îndeamnă apostolul Pavel, când scrie: “Ucideți în voi, cu puterea Duhului, pornirile rele ale cărnii”.

2.

Celebrăm astăzi sărbătoarea Rusaliilor, Coborârea Spiritului Sfânt – eveniment capital pentru viața fiecărui creștin și pentru Biserica întreagă. Ne amintim cu toții ce i s-a întâmplat într-o zi sfântului Pavel la Efes. Întâlnește un grup de credincioși și îi întreabă: “Credeți voi în Duhul Sfânt? L-ați primit?” La care, aceștia fac ochii mari, ridică din umeri și zic: “Duhul Sfânt? Nici nu știam că există așa ceva”. “Atunci”, îi întreabă Apostolul, “cum ați fost botezați?”

După două mii de ani de la această întâmplare, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Duhul Sfânt continuă să fie un necunoscut.

Suntem astăzi invitați să-l redescoperim pe Duhul Sfânt. Unde? În acest sanctuar, în această biserică închinată lui? Și aici, dar, mai presus de toate, să-l redescoperim în noi înșine. Citim în viața sfintei Angela de Foligno că ea a mers odată în pelerinaj la Sanctuarul din Assisi, care adăpostește trupul sfântului Francisc. Dar abia intrată în bazilică, aude în inima ei un glas care îi spune: “Angela, ai venit în acest sanctuar ca să găsești ajutor și mângâiere. Dar tu porți în tine pe cineva care te poate ajuta și mângâia mai mult decât sfântul la care ai venit în acest sanctuar. Eu sunt Duhul Sfânt, care locuiesc în tine”. Sfânta Angela de Foligno uitase pentru un moment ceea ce noi uităm tot timpul, și anume ceea ce le spunea sfântul Pavel celor dintâi creștini: “Nu știți voi că voi sunteți templul, biserica, sanctuarul lui Dumnezeu și că Duhul Sfânt locuiește în voi?”

Înainte de această revărsare, să-i zicem oficială, publică, a Duhului Sfânt de la Rusalii, a mai fost una, săvârșită într-un cadru mai intim, mai restrâns, în seara zilei de Paști. Isus înviat le-a apărut ucenicilor săi în casa în care stăteau încuiați de frica iudeilor, a suflat asupra lor și le-a spus: “Primiți-l pe Duhul Sfânt”. A suflat. De ce a suflat? Gestul acesta, făcut de Isus înainte de a-l dărui pe Duhul Sfânt, este extrem de important. Cuvântul “a sufla” nu mai apare nicăieri în Noul Testament, în schimb, el apare de două ori în Vechiul Testament. Prima dată apare în Cartea Genezei, când ni se vorbește despre crearea lui Adam: “Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și astfel, omul s-a făcut un suflet viu” (Gen 2,7). Așadar, în seara Învierii, când Isus suflă și Duhul Sfânt coboară, se înfăptuiește o nouă creație. Se naște omul nou. Omul își leapădă șorțul făcut din frunze de smochin, cu care își acoperea goliciunea, semnul păcatului și al rușinii, și se îmbracă cu o haină de lumină și glorie ca și Isus înviat. Omul se întoarce la ceea ce a fost dintru început: chip și imagine a lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt este acela care, la Botez, creează omul cel nou în noi, pune în noi viața cea nouă, suprafirească a harului, face din noi copii ai lui Dumnezeu, iar el vine să locuiască în noi ca într-un templu. De aici, îndemnurile sfântului Pavel: “Fiți atenți cum vă purtați cu cel pe care îl purtați în voi. Nu-l stingeți Duhul Sfânt din voi, nu-l întristați pe Duhul Sfânt din voi, nu profanați prin păcat templul Spiritului Sfânt, care sunteți voi înșivă”.

Și a doua oară găsim cuvântul “a sufla” în Vechiul Testament, în impresionanta vedenie pe care a avut-o profetul Iezechiel. Profetul vede o câmpie întinsă acoperită cu schelete omenești, cu oase uscate. La porunca lui Dumnezeu, profetul strigă: “Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morții aceștia, ca să învie!” La acest strigăt, Duhul a intrat în oase, oasele s-au acoperit cu carne, s-au ridicat în picioare și erau ca o oaste foarte mare. “Fiul omului”, îi spune Domnul profetului, “oasele acestea sunt toată casa lui Israel”. Această profeție se realizează cu adevărat în ziua de Rusalii. Duhul Sfânt suflă; suflarea sa este ca o vijelie, ca o furtună puternică, și se ridică în picioare noul Israel, noul popor al lui Dumnezeu, Biserica. De aceea, sărbătoarea Rusaliilor este considerată ca ziua de naștere a Bisericii. În această zi, Dumnezeu încheie noua alianță cu noul său popor, cu Biserica.

Și nu întâmplător, Duhul Sfânt a coborât în ziua de Rusalii.

Rusaliile era sărbătoarea cea mare și solemnă în care evreii comemorau vechea alianță, pe care Dumnezeu o încheiase cu poporul său, pe Muntele Sinai, la 50 de zile după eliberarea din robia Egiptului. Acest nou popor, care se naște în ziua de Rusalii, Biserica, este catolic, adică universal; în el intră toate popoarele, toate rasele, toate limbile: iudei, romani, parți, elamiți, arabi. Naționalismul, rasismul, șovinismul sunt excluse; nu se mai poate vorbi de Biserica națională, de o Biserică a neamului. Cine ia parte la o Liturghie solemnă, pe care Papa o celebrează în Piața Bazilicii San Pietro din Roma, văzând lume de toate culorile, de toate națiile, de toate rasele, exprimând în toate limbile aceeași credință, are impresia că se află la Ierusalim, la primele Rusalii. Iar sufletul și viața noului popor al lui Dumnezeu este Duhul Sfânt. “Ce este trupul fără suflet?” – se întreba sfântul Augustin. “Un cadavru. Ce ar fi Biserica fără Duhul Sfânt? Un cadavru, o ruină”. În Crez, după Spiritul Sfânt, vine imediat Biserica: “Cred în Duhul Sfânt… cred în Sfânta Biserică Catolică”. Înțelesul exact este: “cred în Duhul Sfânt prezent permanent în Biserica Catolică”.

Sfântul Irineu spunea atât de frumos pe la anul 200: “Unde e Biserica, acolo este Duhul Sfânt, și unde este Duhul Sfânt, acolo e Biserica”. Iar dacă Duhul Sfânt e sufletul Bisericii, evident că nu poate exista un singur Duh Sfânt cu mai multe Biserici, așa cum nu poate exista un suflet cu mai multe trupuri.

Isus ni-l prezintă pe Duhul Sfânt ca dătător de viață al Bisericii, aducând imaginea apei: apa înseamnă viață, lipsa apei înseamnă moarte. Isus, ne povestește evanghelistul Ioan (7,37-40), era la Ierusalim de Sărbătoarea Corturilor. În zilele acestei importante sărbători, se făcea o mare procesiune până la Bazinul Siloe, de unde se lua apă cu un ulcior de aur, cu care apoi se stropea altarul de la templu în amintirea acelei ape minunate scoase din stâncă în pustiu, din care băuse poporul ales în drum spre Țara Făgăduită. Isus se folosește de ocazie pentru a striga astfel încât să fie auzit de tot poporul care lua parte la ceremonie: “Dacă însetează cineva, să vină la mine și să bea!. Și adaugă evanghelistul: “spunea aceste cuvinte despre Duhul pe care aveau să-l primească cei ce vor crede în el”. Căci Duhul Sfânt nu fusese încă dat. “Spiritul Sfânt”, explică sfântul Vasile cel Mare, “este ca o ploaie ce face să rodească necontenit ogorul Bisericii. Apa este aceeași, dar roadele sunt diferite: palmierul produce anumite roade, vița-de-vie produce struguri, mărul, mere ș.a.m.d. La fel, unul este Spiritul Sfânt, dar felurite sunt roadele pe care el le produce în Biserică. Iar cele 7 Taine sau Sacramente ale Bisericii sunt șapte râuri de viață supranaturală, cu care Duhul Sfânt irigă ogorul Bisericii”.

În sărbătoarea de astăzi, încercăm un sentiment de speranță, de optimism, de siguranță. Biserica are de îndurat multe lovituri, multe încercări. Dar avem convingerea că din toate va ieși victorioasă, pentru că la cârma ei stă Duhul Sfânt. Lumea îmbătrânește, popoarele se nasc și pier, sistemele politice și partidele apar și dispar. Biserica este veșnic tânără, căci Duhul Sfânt îi asigură viața și primăvara neîntreruptă.

După ce Papa Ioan al XXIII-lea a fost ales la conducerea Bisericii, nu putea să doarmă. Ce mare răspundere îi apăsa pe umeri! Dar aude un glas tainic, care îi spune: “Ioane, tu conduci Biserica sau eu?” “Tu, Doamne”. “Atunci, du-te la culcare și dormi liniștit”. Și același papă spunea într-un discurs ținut seminariștilor din Roma: “Biserica e mereu vie, modernă, actuală, de o vârstă cu orice popor care se perindă în istorie”.

Îl rugăm pe Duhul Sfânt, astăzi, să ne transforme și pe noi așa cum i-a transformat pe apostoli în ziua de Rusalii: să ne dea lumina credinței, ca să putem cunoaște adevărul, focul iubirii, ca să-i putem îmbrățișa și pe dușmani, tărie și curaj, ca să putem trăi și mărturisi credința în lume ca niște adevărați fii ai Bisericii sale.

3.

Odată împlinită lucrarea sa de pe pământ, Isus este glorificat și înălțat la dreapta Tatălui. Pe pământ el a lăsat Biserica sa. E vorba de unsprezece apostoli și câteva zeci de ucenici care trăiesc înfricoșați, ascunși, cu ușile zăvorâte fără a ști ce trebuie să facă și ce înseamnă porunca pe care o primiseră de a merge în întreaga lume ca să predice evanghelia. Biserica avea toate componentele ei de bază: învățătura ei fusese proclamată de Isus, apostolii fuseseră aleși, sacramentele fuseseră întemeiate, ierarhia fusese organizată, piatra de temelie fusese așezată și păstorul suprem fusese numit în persoana lui Petru.

Dat toate aceste forțe dumnezeiești se aflau într-o stare latentă, de amorțire, așteptau să fie activate. Nimeni nu predica, nimeni nu boteza, nimeni nu celebra Euharistia. Biserica era scufundată într-un somn adânc, asemenea lui Adam înainte de a i se comunica suflarea de viață. Așa arăta Biserica până la ora nouă a zilei de Rusalii, când Duhul Sfânt a coborât asupra ei însoțit de o suflare puternică de vânt. În acel moment, Biserica s-a însuflețit, totul a prins viață în ea. În acel moment, apostolii ies din Cenacol, predică cu curaj mulțimii, vorbesc în diferite limbi, fac minuni; Petru își exercită misiunea de păstor universal, luând cuvântul și vorbind în numele întregii ierarhii; apa Botezului începe să curgă; jertfa euharistică se aduce pe altare. La Rusalii, mica turmă, cum a numit-o Cristos, devine Biserică, adică trup al lui Cristos, însuflețit de același Duh Sfânt, care la naștere însuflețise și capul acestui trup, pe Cristos însuși.

Rusaliile sunt Crăciunul Bisericii, după cum Crăciunul a reprezentat Rusaliile lui Isus. Prezența Mariei în Cenacol, la Rusalii, nu este întâmplătoare. Ea ne amintește legătura dintre nașterea lui Isus și nașterea Bisericii. Cea care fusese mama lui Isus prin puterea Duhului Sfânt devine și mama Bisericii, adică mama lui Cristos întreg: cap și trup.

“Trimite-ne, Doamne, Duhul tău și reînnoiește fața pământului”. Semnul vizibil că ceva nou s-a înfăptuit la Rusalii pe fața pământului este reunificarea limbajului uman. Apostolii, ieșind din Cenacol, vorbesc o limbă nouă, misterioasă, pe care o înțeleg toți cei care o ascultă: parți, elamiți, greci, romani. Rusaliile sunt babelii. Oamenii Babelului au avut ambiția de a unifica omenirea și au sfârșit prin a nu se mai înțelege între ei. La Rusalii, unitatea, armonia este refăcută. Acum, scrie sfântul Irineu, “neamurile formează un cor admirabil, care celebrează în diferite limbi lauda lui Dumnezeu, în timp ce Duhul Sfânt readuce la unitate semințiile risipite și oferă Tatălui primele roade culese din toate popoarele”.

Întreaga tradiție creștină cunoaște contrastul dintre Rusalii și Babel. Oamenii care au construit Turnul Babel nu erau nici atei, nici dușmani ai lui Dumnezeu. Nu erau niște giganți de tipul titanilor din mitologia greacă, nu erau niște nelegiuiți care sfidează cerul, care înfruntă cu aroganță divinitatea precum Prometeu. Dimpotrivă, oamenii Babelului erau oameni cucernici, religioși. Proiectul lor nu era împotriva lui Dumnezeu, ci pentru Dumnezeu. Turnul pe care l-au construit era un templu, un lăcaș de cult închinat divinității. Era un edificiu uriaș, unul dintre faimoasele temple cu terase suprapuse, numite zikkurat, ale căror ruine se mai pot vedea și acum în fosta Mesopotamie (în Irakul de azi).

Cu cât templul era mai înalt, mai aproape de cer, cu atât bunăvoința divinității era câștigată mai ușor și binefacerile așteptate mai sigure. Atunci, unde era păcatul babilonienilor? De ce le-a încurcat Dumnezeu limbile? Răspunsul îl găsim în textul Genezei: “Ei au zis: «Haideți să ne facem o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului»” (Gen 11,4). Aici e totul. Voiau să-și facă un nume. Pietatea lor era falsă, religiozitatea lor era o mască. Nu căutau slava lui Dumnezeu, ci propria slavă. Nu era la mijloc intenția de a-l cinsti pe Dumnezeu, ci urmăreau propria afirmare. Dumnezeu era instrumentalizat, religia era manipulată. Voiau să-și facă imagine.

A construi un turn, un templu de proporții ieșite din comun, însemna pentru babilonieni să-și proclame cu orgoliu propria putere și capacitatea de a dialoga cu Dumnezeu de pe picior de egalitate, spunând în inima lor: “Vezi ce am fost noi în stare să facem pentru tine? Acum, arată-ne tu ce ești în stare să faci pentru noi”. A fost încercarea de a face o spărtură în cer, o poartă de acces la divinitate cu forțele proprii. De fapt, în limbile semite, Babel înseamnă “poarta Cerului”.

Și în ce a mai constat păcatul constructorilor Babelului? Împăratul Babilonului, în orgoliul său nemăsurat și în ambiția sa imperialistă, voia unificarea lumii sub sceptrul său. Voia să înfăptuiască globalizarea impunând tuturor popoarelor o singură limbă, o singură cultură, o singură religie, o nouă ordine mondială, inaugurând o nouă eră a omenirii. Și ce a rezolvat? Confuzie, încurcătură. Acesta este sensul pe care Biblia îl atribuie cuvântului Babel: “De aceea, cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Dumnezeu limbile întregului pământ și de acolo i-a împrăștiat Domnul pe toată suprafața pământului” (Gen 11,9).

“Din vina unor oameni orgolioși s-au divizat limbile”, scrie Sfântul Augustin. “Datorită umilinței apostolilor, limbile s-au reunificat”. Babelul și Rusaliile sunt două șantiere mereu deschise în istoria lumii. Pe această concepție își întemeiază sfântul Augustin geniala sa operă De civitateDei. În lume, scrie sfântul Augustin, sunt în construcție două cetăți: cetatea Babilonului, fondată pe iubirea de sine împinsă până la disprețul față de Dumnezeu, și cetatea lui Dumnezeu, Noul Ierusalim, fondată pe iubirea față de Dumnezeu, împinsă până la disprețul de sine. Fiecare om este chemat să aleagă în care dintre aceste două șantiere vrea să muncească.

Sărbătoarea de astăzi ne îndeamnă să redescoperim unitatea și armonia între toți oamenii, să vorbim aceeași limbă, care este limba iubirii, pe care ne-o învață Duhul Sfânt. Minunea înfăptuită la Rusalii trebuie să continue neîntrerupt în lume. Scria un autor din primele veacuri ale Bisericii: “Poate îți va zice cineva: «Dacă l-ai primit pe Duhul Sfânt, de ce nu vorbești în toate limbile?», îi vei răspunde: «Cu siguranță vorbesc în toate limbile, căci sunt mădular al acelui trup al lui Cristos care este Biserica, iar Biserica vorbește toate limbile»”. Biserica înțelege și vorbește limbile tuturor popoarelor. Ea înțelege și respectă cultura, limba, patrimoniul tuturor raselor și popoarelor, fiind, în același timp, cum ne învață al doilea Conciliu din Vatican, semn al unității întregului neam omenesc.

Împreună cu întreaga Biserică, să-l implorăm astăzi pe Duhul Sfânt, care este Duhul reconcilierii, al unității și al iubirii: “Vino, Duhule Sfânt, umple inimile credincioșilor tăi și aprinde în ele focul iubirii tale!”

4.

Sfântul Duh, care vine și își face locuință în sufletul nostru, vine deja de la sfântul Botez împreună cu cele 7 daruri ale sale. Aceste daruri ale Duhului Sfânt sunt pentru sufletul nostru ceea ce sunt aripile pentru o pasăre. Așa cum o pasăre nu poate zbura, nu poate să se înalțe în văzduh fără aripi, la fel, sufletul nostru nu poate zbura, nu se poate înălța spre Dumnezeu, spre cer, fără darurile Duhului Sfânt. Și aș vrea să vă vorbesc astăzi despre darul evlaviei, căci dintre toate darurile Sfântului Duh, acesta este, poate, cel mai neluat în seamă sau disprețuit. Preocupările pământești, grija pentru trup și pentru viața aceasta trecătoare, patimile omului, distracțiile și ideile greșite ale lumii fac ca acest dar al evlaviei să fie înăbușit sau complet distrus în cei mai mulți oameni. Este o idee enorm de greșită, monstruoasă, aceea care circulă chiar și printre creștini, și anume că evlavia este pentru bătrâni, pentru femei, pentru anumite persoane, pentru preoți și călugări. Evlavia este obligatorie pentru toți cei botezați, căci în toți cei botezați a venit Duhul Sfânt cu darurile sale. Pentru toți este porunca: “Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este”. “Și cine este sfânt mai mult să se sfințească”.

Nu cu mulți ani în urmă, profesorul Pier Giorgio Frassati, ieșind din biserică, nu a apucat să-și bage rozariul în buzunar, când s-a întâlnit cu un coleg. Acesta, văzându-l cu rozariul în mână, i-a spus: “Te-ai făcut călugăr?” El însă îi răspunde: “Nu, am rămas creștin”.

Cine are adevărata evlavie? Sfântul Francisc de Sales îi împarte în această privință pe oameni în trei categorii: Prima categorie se aseamănă cu struțul, care nu zboară niciodată, deși are aripi. Sunt cei care, deși au primit la Botez darul evlaviei, nu-i acordă nici o atenție, sunt cei care nu dau cu anii pe la biserică sau la sfintele sacramente, sau cei care, deși fac uneori acte de evlavie, trăiesc permanent în stare de păcat de moarte, în dușmănie cu Dumnezeu. Desigur că toată evlavia aceluia care trăiește în stare de păcat de moarte este falsă și inutilă.

Odată, pe când sfânta Ecaterina de Siena se afla la Avignon, au venit la ea niște doamne cu o viață depravată, dar vorbeau în așa fel încât voiau să lase impresia că sunt cele mai evlavioase persoane din lume. Dar sfânta Ecaterina, care le cunoștea viața, abia se abținea să nu vomite.

Aceeași scârbă i-o provoacă lui Dumnezeu evlavia celor răi. Sfânta Scriptură ne relatează că cei doi frați, Cain și Abel, îi duceau jertfă lui Dumnezeu. Primul îi ducea jertfă lui Dumnezeu din roadele câmpului, căci era agricultor, iar al doilea – miei, căci era păstor. Dumnezeu privea cu plăcere jertfa lui Abel, căci era nevinovat, în schimb, își întorcea capul de la jertfa lui Cain, căci era dușmănos și rău la inimă. La fel, Dumnezeu privește cu plăcere la evlavia celui bun, dar își întoarce capul de la evlavia celui rău. De fapt, sfântul Iacob ne spune clar: “Dacă cineva crede că este evlavios și nu își stăpânește limba, acela își înșală inima, și zadarnică este evlavia lui”. Prin urmare, poți să-ți tocești genunchii stând cufundat în rugăciune, poți să învârtești de zece ori pe zi printre degete rozariul, dacă nu-ți stăpânești limba, înjuri, blestemi, vorbești murdar, te cerți, minți și îi vorbești pe alții de rău, zadarnică este evlavia ta.

A doua categorie de oameni, după cum spunea sfântul Francisc de Sales, se aseamănă cu găina, care zboară din când în când, dar numai puțin, rar și cu mare greutate. Sunt cei ce se spovedesc o dată sau de două ori pe an, sunt cei care o zi-două din an trăiesc în harul lui Dumnezeu, care ascultă Liturghia, dar numai când e poruncită sub păcat de moarte. Evident că nici aceștia nu au evlavie adevărată.

A treia categorie de oameni se aseamănă cu rândunica, ce zboară cu multă ușurință și plutește mereu în văzduh. Sunt cei evlavioși cu adevărat, care nu se mărginesc să facă numai ce este poruncit sub păcat, dar fac tot ceea ce-i este plăcut lui Dumnezeu și folositor sufletelor lor. Sfântul Pavel îi scria ucenicului său Timotei: “Deprinde-te cu evlavia, căci ceea ce faci pentru trup puțin folosește, dar evlavia folosește la toate; ea aduce fericirea vieții de acum și răsplata vieții viitoare”. Într-adevăr, așa cum secerătorul, după ce-și termină munca, își primește răsplata, dar și în timpul secerișului primește de mâncare, așa cum soldatul după război este decorat, dar în timpul războiului primește hrană, la fel, și creștinul în viața de dincolo primește răsplată pentru evlavia sa, dar și în viața aceasta are parte de multe bucurii și satisfacții.

Lumea, în general, se sperie de evlavie, de greutățile ei. Într-adevăr, este greu să te scoli în fiecare dimineață mai devreme și să asculți sfânta Liturghie, să te păstrezi curat la suflet ca să te poți împărtăși în fiecare zi, să te spovedești în fiecare săptămână sau la câteva săptămâni o dată; nu-i ușor ca după ce muncești toată ziua să faci efortul și să vii seara la vecernie, ca în mijlocul atâtor ocupații să găsești timp să spui în fiecare zi rozariul, dar întrebați-i pe cei care practică toate aceste deprinderi de evlavie dacă găsesc altundeva plăcere și satisfacție mai mare decât în ele.

Evreii fugiseră din Egipt, unde sute de ani fuseseră ținuți în robie. Dar iată că faraonul Egiptului, cu sabia în mână, îi urmărește însoțit de o armată numeroasă. Este hotărât să-i măcelărească. Îngroziți, evreii o iau la fugă, și ajung astfel îngroziți și obosiți pe malul Mării Roșii. Nu știu ce să facă: să se întoarcă, ar fi fost măcelăriți; să se arunce în mare, ar fi însemnat pentru mulți înecul și sfâșierea de către monștrii marini. Sunt cuprinși de neliniște, de disperare. Dar Moise ridică toiagul său, apele se despart în două, valurile se liniștesc, monștrii dispar. Un drum acoperit cu iarbă și flori se deschide pe fundul mării. Evreii înaintează liniștiți, în timp ce faraonul și armata sa privesc uimiți de pe malul mării ce se întâmplă sub ochii lor.

La fel, pentru acela care părăsește păcatul, care fuge din Egiptul, din sclavia și viciul lumii, primii pași sunt grei; e cuprins de panică, de frică. Dar drumul pe care l-a deschis Cristos în marea zbuciumată a acestei lumi, este un drum al salvării și fericirii adevărate. Să nu ne temem să mergem pe acest drum. Lumea vede greutățile evlaviei, ale postului, ale pocăinței, dar nu vede bucuria aceluia care își plânge păcatele, se face că nu vede lacrimile, remușcările și chinurile acelora care trăiesc în păcate și vicii. “Gustați și vedeți” – ne îndeamnă psalmistul – “cât de bun este Domnul”.

Ritul latin