Start > Ritul latin > Duminica a XIII-a de peste an (C)

Duminica a XIII-a de peste an (C)

27 June 2010
1,615 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XIII-a de peste an (Anul C)

Fiecare om a primit multe daruri din partea lui Dumnezeu, însă cred că un dar care aduce multă satisfacție atunci când este fructificat este darul vorbirii. Astăzi toată lumea dorește să vorbească, dorește să se facă auzită, dorește să exteriorizeze ceea ce are în interior. Mijloacele de comunicare sunt astăzi foarte variate, începând de la obișnuitul telefon mobil și până la tehnicile multiple oferite de internet. Apel nepreluat – acesta este textul pe care uneori îl vedem pe telefonul mobil: cineva a dorit să comunice cu noi și nu a reușit. Într-o astfel de societate în care se vorbește foarte mult, într-un astfel de context în care suntem asurziți de vorbe goale, Dumnezeu însuși dorește să ne vorbească. Această dorință de dialog constantă din partea lui Dumnezeu, această sete de a intra în contact cu omul, numită în termeni teologici chemare, se aseamănă adesea cu acel text ce apare pe telefonul mobil, apel nepreluat. Dumnezeu dorește să vorbească cu noi, dorește să avem un dialog intim cu el, iar noi preferăm convorbirile pur umane, lăsând să vibreze chemarea divină, fără să o luăm în seamă.

Dumnezeu nu a așteptat această perioadă a comunicării febrile pe care o trăim astăzi pentru a dialoga, ci de la începutul lumii el a vorbit în favoarea omului, așa cum a fost în cazul creației, dar și personal cu omul în grădina paradisului. Dumnezeu l-a creat pe om din iubire și dorește să vorbească cu el, comunicarea fiind de asemenea un semn al iubirii fidele a lui Dumnezeu. Dorința lui Dumnezeu de a comunica cu omul nu rămâne la nivelul vorbăriei goale, nu înseamnă “a sta la taifas”, ci orice dialog cu el conține în sine o chemare, orice dialog are o finalitate precisă în planul său.

Cât de rar astăzi omul mai are curajul de a intra în contact cu Dumnezeu! Este mai comod să te refugiezi într-un activism extenuant, să petreci ore în șir în fața micului ecran, să faci strategii performante în activități caritabile. Îmbrățișezi toate acestea, numai să nu te întâlnești personal cu Dumnezeu, numai să nu dai ochii cu el. Pentru că Dumnezeu este acela care cheamă în continuu, iar pentru viața noastră comodă este riscant și stresant. Ne este frică să răspundem chemării lui Dumnezeu, pentru că chemarea asumată cu maturitate presupune renunțare. Profetul Elizeu, pe care îl evocă prima lectură, trebuie să renunțe la familie, la perechile de boi, într-un cuvânt, la viața de mai înainte, pentru a urma glasul lui Dumnezeu, care îl cheamă prin intermediul profetului Ilie. Trebuie să renunțe de asemenea și persoanele din Evanghelie care dau curs chemării Domnului, însă acestea își prezintă totodată și condițiile: “îngăduie-mi să-l îngrop pe tatăl meu”, “lasă-mă să îmi iau rămas bun de la ai mei”.

Este o cerere legitimă a celor care doresc să îl urmeze pe Isus, aceea de a lăsa în bună rânduială persoanele și lucrurile care făceau parte din viața lor. Oare nu suntem oameni, nu trebuie să îi respectăm pe cei din jurul nostru, mai ales pe cei dragi? Radicalitatea lui Isus pare o atitudine sălbatică, lipsită de sensibilitate și de tact. Fiecare dintre noi a pierdut în această viață pe cineva drag: a simțit durere, teamă, deziluzie. În acest ambient îi poți cere să nu participe la funeralii, să plece pur și simplu, să aibă acea inimă de piatră încât să dispară urmându-l pe Domnul fără să-și ia rămas bun? Nu ar trebui să te desparți cu inima bună de cei din familie, să le comunici chiar și numai telegrafic încotro te îndrepți, ce vrei să faci în viață? Cred că Isus Cristos nu pune accentul pe o inimă pietrificată, distantă față de toți și de toate. El dorește ca cel care îl urmează să aibă parte de o libertate interioară totală și mai ales să nu compare urmarea lui Cristos cu nici un alt element uman. Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc: doar în această manieră nu vom considera pură nebunie cuvintele lui Isus. Atunci când urmarea chemării lui Isus este negociată și rătăcită pe treptele din urmă ale scării noastre de valori, în acel moment suntem de compătimit.

Când vorbesc de a urma chemarea lui Isus, nu fac referință doar la preoți și persoane consacrate, dar și la persoanele laice. Și cel căsătorit trebuie să aibă curajul de a-l urma pe Cristos: să îmbrățișeze cu maturitate doctrina creștină, să lupte împotriva tendințelor eronate pe care le promovează societatea de astăzi și să ofere o educație matură copiilor, în primul rând prin exemplu. Tânărul creștin de astăzi să aibă încredere în Cristos și să îl urmeze, împotrivindu-se plin de entuziasm modelelor de comportament care sunt lipsite de bun simț și de credință. Copilul de astăzi trebuie să primească o educație solidă, să petreacă mai puțin timp în fața calculatorului și TV, și să dedice mai mult timp formării, luând mai des contact cu lumea reală, nu cu cea virtuală.

Dacă în cazul unui preot sau a unei persoane consacrate este evidentă radicalitatea urmării lui Cristos prin modul lor de a fi și de a trăi, cum se verifică acest aspect în viața de familie? Cum poate un laic să urmeze mesajul evangheliei de astăzi? Îi cere Cristos creștinului laic să fugă de familie, să se transforme într-un pustnic, să nu își îndeplinească datoria față de cei răposați? Nu. Cristos dorește să reliefeze faptul că viața creștină autentică constă în a-l urma pe el, dincolo de toate aspectele vieții noastre de fiecare zi. Creștinul astăzi se confruntă cu multiple probleme: de ordin social, politic, religios. În acest vârtej al preocupărilor, în mijlocul unei lumi în continuă schimbare, creștinul are nevoie de un fundament solid, de o stâncă puternică care să îi ofere siguranță. Într-un astfel de context tensionat, el trebuie să își amintească că viața creștină este sinonimul urmării lui Cristos.

Dar cum să îl urmăm pe Cristos cu promptitudine, care este secretul reușitei în urmarea sa? Avem o mare curiozitate când vine vorba de un secret: ne interesează care este secretul înotătorului care a câștigat finala la ultimul campionat mondial, care este secretul medicului care a reușit să opereze un caz disperat, care este secretul unui cuplu care de șaptezeci și cinci de ani sunt împreună. În evanghelia de astăzi Cristos ne comunică secretul urmării sale: a privi mereu înainte. Să nu privesc în urmă obsesiv, lăsându-mă otrăvit de trecutul mai mult sau mai puțin păcătos; să las la o parte viciile, patimile, defectele mele și să încerc să le corectez cu ajutorul harului lui Cristos; să nu mă compar cu cei pe care îi întâlnesc pe drumul vieții și să nu îi cer cont lui Dumnezeu de modul cum împarte darurile; să nu pierd vremea criticându-i pe ceilalți, privind ca un vânător la toate mișcările lor. Să am puterea acum să las toate acestea în urmă și să privesc înainte, unde se află Cristos, noutatea vieții mele. Să nu merg cu gâtul strâmb, oscilând între trecut și prezent

“Urmează-mă!”. Răsună și astăzi acest apel al lui Cristos. Să nu rămânem indiferenți, să nu fim pasivi la vibrațiile puternice ale chemării sale, ci să avem curajul de a pune mâna pe plugul vieții și a înainta în urmarea lui Cristos. Să nu îl urmăm pe Cristos cu jumătate de inimă, șovăind și punând condiții la tot pasul, ci cu toate forțele noastre să înaintăm cu mult curaj, pentru ca viața creștină să capete sens și frumusețe.

pr. Marius Enășel

Ritul latin