Predici

Nu cu mulţi ani în urmă, în Italia, ţară aproape 100% catolică, s-a făcut o anchetă printre tinerii de 20 de ani, cărora li s-a pus această întrebare: Ce înseamnă Rusaliile? Dintre cei întrebaţi, doar 5% au dat răspunsul exact. Restul au dat răspunsuri confuze, greşite, sau nu au dat nici un răspuns. Şi erau toţi botezaţi şi miruiţi. Ucenicii lui Ioan Botezătorul de la Efes, care i-au răspuns sfântului Pavel: “Nici nu ştiam că există Duhul Sfânt”, aveau o justificare; ei primiseră numai Botezul. Dar tinerii italieni erau toţi nu numai botezaţi, ci şi miruiţi, astfel încât ei puteau să răspundă: “Nici nu ştiam că l-am primit pe Duhul Sfânt”.

Ucenicii erau adunaţi în jurul Sfintei Fecioare, în Cenacol, la Ierusalim. Şi a apărut un fel de foc ce se împărţea în limbi şi s-a lăsat asupra fiecăruia dintre ei. Duhul Sfânt a coborât în formă de limbi de foc, voind să repare ceea ce s-a petrecut odinioară la Babel, atunci când omenirea, din cauza păcatului, a nesupunerii faţă de Dumnezeu, a orgoliului, s-a dezbinat, s-a fragmentat, s-a risipit pe tot pământul, formându-se nuclee umane care au sfârşit prin a nu se mai înţelege între ele. Oamenii, uitând de originea lor comună, de Dumnezeu, Tatăl lor comun, de destinul lor comun, au devenit străini unii de alţii. Au început să vorbească limbi străine, să nu se mai înţeleagă între ei. Nu este vorba doar de un fenomen lingvistic. Faptul că se vorbesc mai multe limbi nu este numaidecât un factor de dezbinare. Ne folosim de traducători şi ne înţelegem foarte bine. Este vorba de o altă încurcare a limbilor. Este vorba de interese, concepţii, religii, culturi care se bat cap în cap, omenirea devenind ca un vas de lut prefăcut în mii de cioburi.

Duhul Sfânt a coborât la Rusalii ca să refacă unitatea neamului omenesc, ca să-i adune pe toţi oamenii de toate limbile, aparţinând tuturor naţiunilor şi popoarelor, într-o singură familie umană. Noua familie umană se numeşte Biserica. Conciliul al II-lea din Vatican numeşte Biserica “semnul unităţii”, “semnul şi instrumentul unităţii întregului neam omenesc”. Ziua de Rusalii este ziua de naştere a Bisericii. În noua familie umană, care este Biserica, în ziua de Rusalii, au intrat, cum ne spun Faptele Apostolilor în lectura a doua, reprezentanţi ai tuturor naţiunilor de sub cer: parţi, mezi elamiţi.

Ei au intrat în ziua de Rusalii în noua familie umană, care este Biserica, prin Botezul pe care l-au primit la predica lui Petru. Şi dacă Biserica este noul popor al lui Dumnezeu, format din toate popoarele pământului, ne dăm seama cât de aberante şi de anticreştine sunt expresiile: “Biserică naţională”, “Biserica neamului”, “Biserica strămoşească”.

Nu putem să-i mulţumim îndeajuns Duhului Sfânt pentru marele şi nemeritatul har de a ne fi născut în noua familie umană, în unica Biserică pe care el a întemeiat-o în ziua de Rusalii. Să avem cea mai mare grijă de a păstra unitatea acestei familii.

Două lucruri se cer pentru a păstra unitatea familiei Duhului Sfânt din care facem parte, unitatea Bisericii: adevărul şi iubirea. Abaterea de la adevărurile de credinţă aduce după sine dezbinarea, crearea de tot felul de Biserici şi de secte. “Când va veni Duhul adevărului, vă va învăţa tot adevărul” – spune Isus. Să ne deschidem minţile la acest adevăr total. Şi iubirea. Ura, violenţa ca şi refuzul adevărului aduc cu sine dezbinarea. Singura violenţă ce ne este îngăduită este violenţa împotriva răului şi a păcatului din noi înşine. La această violenţă ne îndeamnă apostolul Pavel, când scrie: “Ucideţi în voi, cu puterea Duhului, pornirile rele ale cărnii”.

2.

Celebrăm astăzi sărbătoarea Rusaliilor, Coborârea Spiritului Sfânt – eveniment capital pentru viaţa fiecărui creştin şi pentru Biserica întreagă. Ne amintim cu toţii ce i s-a întâmplat într-o zi sfântului Pavel la Efes. Întâlneşte un grup de credincioşi şi îi întreabă: “Credeţi voi în Duhul Sfânt? L-aţi primit?” La care, aceştia fac ochii mari, ridică din umeri şi zic: “Duhul Sfânt? Nici nu ştiam că există aşa ceva”. “Atunci”, îi întreabă Apostolul, “cum aţi fost botezaţi?”

După două mii de ani de la această întâmplare, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Duhul Sfânt continuă să fie un necunoscut.

Suntem astăzi invitaţi să-l redescoperim pe Duhul Sfânt. Unde? În acest sanctuar, în această biserică închinată lui? Şi aici, dar, mai presus de toate, să-l redescoperim în noi înşine. Citim în viaţa sfintei Angela de Foligno că ea a mers odată în pelerinaj la Sanctuarul din Assisi, care adăposteşte trupul sfântului Francisc. Dar abia intrată în bazilică, aude în inima ei un glas care îi spune: “Angela, ai venit în acest sanctuar ca să găseşti ajutor şi mângâiere. Dar tu porţi în tine pe cineva care te poate ajuta şi mângâia mai mult decât sfântul la care ai venit în acest sanctuar. Eu sunt Duhul Sfânt, care locuiesc în tine”. Sfânta Angela de Foligno uitase pentru un moment ceea ce noi uităm tot timpul, şi anume ceea ce le spunea sfântul Pavel celor dintâi creştini: “Nu ştiţi voi că voi sunteţi templul, biserica, sanctuarul lui Dumnezeu şi că Duhul Sfânt locuieşte în voi?”

Înainte de această revărsare, să-i zicem oficială, publică, a Duhului Sfânt de la Rusalii, a mai fost una, săvârşită într-un cadru mai intim, mai restrâns, în seara zilei de Paşti. Isus înviat le-a apărut ucenicilor săi în casa în care stăteau încuiaţi de frica iudeilor, a suflat asupra lor şi le-a spus: “Primiţi-l pe Duhul Sfânt”. A suflat. De ce a suflat? Gestul acesta, făcut de Isus înainte de a-l dărui pe Duhul Sfânt, este extrem de important. Cuvântul “a sufla” nu mai apare nicăieri în Noul Testament, în schimb, el apare de două ori în Vechiul Testament. Prima dată apare în Cartea Genezei, când ni se vorbeşte despre crearea lui Adam: “Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi astfel, omul s-a făcut un suflet viu” (Gen 2,7). Aşadar, în seara Învierii, când Isus suflă şi Duhul Sfânt coboară, se înfăptuieşte o nouă creaţie. Se naşte omul nou. Omul îşi leapădă şorţul făcut din frunze de smochin, cu care îşi acoperea goliciunea, semnul păcatului şi al ruşinii, şi se îmbracă cu o haină de lumină şi glorie ca şi Isus înviat. Omul se întoarce la ceea ce a fost dintru început: chip şi imagine a lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt este acela care, la Botez, creează omul cel nou în noi, pune în noi viaţa cea nouă, suprafirească a harului, face din noi copii ai lui Dumnezeu, iar el vine să locuiască în noi ca într-un templu. De aici, îndemnurile sfântului Pavel: “Fiţi atenţi cum vă purtaţi cu cel pe care îl purtaţi în voi. Nu-l stingeţi Duhul Sfânt din voi, nu-l întristaţi pe Duhul Sfânt din voi, nu profanaţi prin păcat templul Spiritului Sfânt, care sunteţi voi înşivă”.

Şi a doua oară găsim cuvântul “a sufla” în Vechiul Testament, în impresionanta vedenie pe care a avut-o profetul Iezechiel. Profetul vede o câmpie întinsă acoperită cu schelete omeneşti, cu oase uscate. La porunca lui Dumnezeu, profetul strigă: “Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învie!” La acest strigăt, Duhul a intrat în oase, oasele s-au acoperit cu carne, s-au ridicat în picioare şi erau ca o oaste foarte mare. “Fiul omului”, îi spune Domnul profetului, “oasele acestea sunt toată casa lui Israel”. Această profeţie se realizează cu adevărat în ziua de Rusalii. Duhul Sfânt suflă; suflarea sa este ca o vijelie, ca o furtună puternică, şi se ridică în picioare noul Israel, noul popor al lui Dumnezeu, Biserica. De aceea, sărbătoarea Rusaliilor este considerată ca ziua de naştere a Bisericii. În această zi, Dumnezeu încheie noua alianţă cu noul său popor, cu Biserica.

Şi nu întâmplător, Duhul Sfânt a coborât în ziua de Rusalii.

Rusaliile era sărbătoarea cea mare şi solemnă în care evreii comemorau vechea alianţă, pe care Dumnezeu o încheiase cu poporul său, pe Muntele Sinai, la 50 de zile după eliberarea din robia Egiptului. Acest nou popor, care se naşte în ziua de Rusalii, Biserica, este catolic, adică universal; în el intră toate popoarele, toate rasele, toate limbile: iudei, romani, parţi, elamiţi, arabi. Naţionalismul, rasismul, şovinismul sunt excluse; nu se mai poate vorbi de Biserica naţională, de o Biserică a neamului. Cine ia parte la o Liturghie solemnă, pe care Papa o celebrează în Piaţa Bazilicii San Pietro din Roma, văzând lume de toate culorile, de toate naţiile, de toate rasele, exprimând în toate limbile aceeaşi credinţă, are impresia că se află la Ierusalim, la primele Rusalii. Iar sufletul şi viaţa noului popor al lui Dumnezeu este Duhul Sfânt. “Ce este trupul fără suflet?” – se întreba sfântul Augustin. “Un cadavru. Ce ar fi Biserica fără Duhul Sfânt? Un cadavru, o ruină”. În Crez, după Spiritul Sfânt, vine imediat Biserica: “Cred în Duhul Sfânt… cred în Sfânta Biserică Catolică”. Înţelesul exact este: “cred în Duhul Sfânt prezent permanent în Biserica Catolică”.

Sfântul Irineu spunea atât de frumos pe la anul 200: “Unde e Biserica, acolo este Duhul Sfânt, şi unde este Duhul Sfânt, acolo e Biserica”. Iar dacă Duhul Sfânt e sufletul Bisericii, evident că nu poate exista un singur Duh Sfânt cu mai multe Biserici, aşa cum nu poate exista un suflet cu mai multe trupuri.

Isus ni-l prezintă pe Duhul Sfânt ca dătător de viaţă al Bisericii, aducând imaginea apei: apa înseamnă viaţă, lipsa apei înseamnă moarte. Isus, ne povesteşte evanghelistul Ioan (7,37-40), era la Ierusalim de Sărbătoarea Corturilor. În zilele acestei importante sărbători, se făcea o mare procesiune până la Bazinul Siloe, de unde se lua apă cu un ulcior de aur, cu care apoi se stropea altarul de la templu în amintirea acelei ape minunate scoase din stâncă în pustiu, din care băuse poporul ales în drum spre Ţara Făgăduită. Isus se foloseşte de ocazie pentru a striga astfel încât să fie auzit de tot poporul care lua parte la ceremonie: “Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea!. Şi adaugă evanghelistul: “spunea aceste cuvinte despre Duhul pe care aveau să-l primească cei ce vor crede în el”. Căci Duhul Sfânt nu fusese încă dat. “Spiritul Sfânt”, explică sfântul Vasile cel Mare, “este ca o ploaie ce face să rodească necontenit ogorul Bisericii. Apa este aceeaşi, dar roadele sunt diferite: palmierul produce anumite roade, viţa-de-vie produce struguri, mărul, mere ş.a.m.d. La fel, unul este Spiritul Sfânt, dar felurite sunt roadele pe care el le produce în Biserică. Iar cele 7 Taine sau Sacramente ale Bisericii sunt şapte râuri de viaţă supranaturală, cu care Duhul Sfânt irigă ogorul Bisericii”.

În sărbătoarea de astăzi, încercăm un sentiment de speranţă, de optimism, de siguranţă. Biserica are de îndurat multe lovituri, multe încercări. Dar avem convingerea că din toate va ieşi victorioasă, pentru că la cârma ei stă Duhul Sfânt. Lumea îmbătrâneşte, popoarele se nasc şi pier, sistemele politice şi partidele apar şi dispar. Biserica este veşnic tânără, căci Duhul Sfânt îi asigură viaţa şi primăvara neîntreruptă.

După ce Papa Ioan al XXIII-lea a fost ales la conducerea Bisericii, nu putea să doarmă. Ce mare răspundere îi apăsa pe umeri! Dar aude un glas tainic, care îi spune: “Ioane, tu conduci Biserica sau eu?” “Tu, Doamne”. “Atunci, du-te la culcare şi dormi liniştit”. Şi acelaşi papă spunea într-un discurs ţinut seminariştilor din Roma: “Biserica e mereu vie, modernă, actuală, de o vârstă cu orice popor care se perindă în istorie”.

Îl rugăm pe Duhul Sfânt, astăzi, să ne transforme şi pe noi aşa cum i-a transformat pe apostoli în ziua de Rusalii: să ne dea lumina credinţei, ca să putem cunoaşte adevărul, focul iubirii, ca să-i putem îmbrăţişa şi pe duşmani, tărie şi curaj, ca să putem trăi şi mărturisi credinţa în lume ca nişte adevăraţi fii ai Bisericii sale.

3.

Odată împlinită lucrarea sa de pe pământ, Isus este glorificat şi înălţat la dreapta Tatălui. Pe pământ el a lăsat Biserica sa. E vorba de unsprezece apostoli şi câteva zeci de ucenici care trăiesc înfricoşaţi, ascunşi, cu uşile zăvorâte fără a şti ce trebuie să facă şi ce înseamnă porunca pe care o primiseră de a merge în întreaga lume ca să predice evanghelia. Biserica avea toate componentele ei de bază: învăţătura ei fusese proclamată de Isus, apostolii fuseseră aleşi, sacramentele fuseseră întemeiate, ierarhia fusese organizată, piatra de temelie fusese aşezată şi păstorul suprem fusese numit în persoana lui Petru.

Dat toate aceste forţe dumnezeieşti se aflau într-o stare latentă, de amorţire, aşteptau să fie activate. Nimeni nu predica, nimeni nu boteza, nimeni nu celebra Euharistia. Biserica era scufundată într-un somn adânc, asemenea lui Adam înainte de a i se comunica suflarea de viaţă. Aşa arăta Biserica până la ora nouă a zilei de Rusalii, când Duhul Sfânt a coborât asupra ei însoţit de o suflare puternică de vânt. În acel moment, Biserica s-a însufleţit, totul a prins viaţă în ea. În acel moment, apostolii ies din Cenacol, predică cu curaj mulţimii, vorbesc în diferite limbi, fac minuni; Petru îşi exercită misiunea de păstor universal, luând cuvântul şi vorbind în numele întregii ierarhii; apa Botezului începe să curgă; jertfa euharistică se aduce pe altare. La Rusalii, mica turmă, cum a numit-o Cristos, devine Biserică, adică trup al lui Cristos, însufleţit de acelaşi Duh Sfânt, care la naştere însufleţise şi capul acestui trup, pe Cristos însuşi.

Rusaliile sunt Crăciunul Bisericii, după cum Crăciunul a reprezentat Rusaliile lui Isus. Prezenţa Mariei în Cenacol, la Rusalii, nu este întâmplătoare. Ea ne aminteşte legătura dintre naşterea lui Isus şi naşterea Bisericii. Cea care fusese mama lui Isus prin puterea Duhului Sfânt devine şi mama Bisericii, adică mama lui Cristos întreg: cap şi trup.

“Trimite-ne, Doamne, Duhul tău şi reînnoieşte faţa pământului”. Semnul vizibil că ceva nou s-a înfăptuit la Rusalii pe faţa pământului este reunificarea limbajului uman. Apostolii, ieşind din Cenacol, vorbesc o limbă nouă, misterioasă, pe care o înţeleg toţi cei care o ascultă: parţi, elamiţi, greci, romani. Rusaliile sunt babelii. Oamenii Babelului au avut ambiţia de a unifica omenirea şi au sfârşit prin a nu se mai înţelege între ei. La Rusalii, unitatea, armonia este refăcută. Acum, scrie sfântul Irineu, “neamurile formează un cor admirabil, care celebrează în diferite limbi lauda lui Dumnezeu, în timp ce Duhul Sfânt readuce la unitate seminţiile risipite şi oferă Tatălui primele roade culese din toate popoarele”.

Întreaga tradiţie creştină cunoaşte contrastul dintre Rusalii şi Babel. Oamenii care au construit Turnul Babel nu erau nici atei, nici duşmani ai lui Dumnezeu. Nu erau nişte giganţi de tipul titanilor din mitologia greacă, nu erau nişte nelegiuiţi care sfidează cerul, care înfruntă cu aroganţă divinitatea precum Prometeu. Dimpotrivă, oamenii Babelului erau oameni cucernici, religioşi. Proiectul lor nu era împotriva lui Dumnezeu, ci pentru Dumnezeu. Turnul pe care l-au construit era un templu, un lăcaş de cult închinat divinităţii. Era un edificiu uriaş, unul dintre faimoasele temple cu terase suprapuse, numite zikkurat, ale căror ruine se mai pot vedea şi acum în fosta Mesopotamie (în Irakul de azi).

Cu cât templul era mai înalt, mai aproape de cer, cu atât bunăvoinţa divinităţii era câştigată mai uşor şi binefacerile aşteptate mai sigure. Atunci, unde era păcatul babilonienilor? De ce le-a încurcat Dumnezeu limbile? Răspunsul îl găsim în textul Genezei: “Ei au zis: «Haideţi să ne facem o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul, şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului»” (Gen 11,4). Aici e totul. Voiau să-şi facă un nume. Pietatea lor era falsă, religiozitatea lor era o mască. Nu căutau slava lui Dumnezeu, ci propria slavă. Nu era la mijloc intenţia de a-l cinsti pe Dumnezeu, ci urmăreau propria afirmare. Dumnezeu era instrumentalizat, religia era manipulată. Voiau să-şi facă imagine.

A construi un turn, un templu de proporţii ieşite din comun, însemna pentru babilonieni să-şi proclame cu orgoliu propria putere şi capacitatea de a dialoga cu Dumnezeu de pe picior de egalitate, spunând în inima lor: “Vezi ce am fost noi în stare să facem pentru tine? Acum, arată-ne tu ce eşti în stare să faci pentru noi”. A fost încercarea de a face o spărtură în cer, o poartă de acces la divinitate cu forţele proprii. De fapt, în limbile semite, Babel înseamnă “poarta Cerului”.

Şi în ce a mai constat păcatul constructorilor Babelului? Împăratul Babilonului, în orgoliul său nemăsurat şi în ambiţia sa imperialistă, voia unificarea lumii sub sceptrul său. Voia să înfăptuiască globalizarea impunând tuturor popoarelor o singură limbă, o singură cultură, o singură religie, o nouă ordine mondială, inaugurând o nouă eră a omenirii. Şi ce a rezolvat? Confuzie, încurcătură. Acesta este sensul pe care Biblia îl atribuie cuvântului Babel: “De aceea, cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Dumnezeu limbile întregului pământ şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată suprafaţa pământului” (Gen 11,9).

“Din vina unor oameni orgolioşi s-au divizat limbile”, scrie Sfântul Augustin. “Datorită umilinţei apostolilor, limbile s-au reunificat”. Babelul şi Rusaliile sunt două şantiere mereu deschise în istoria lumii. Pe această concepţie îşi întemeiază sfântul Augustin geniala sa operă De civitateDei. În lume, scrie sfântul Augustin, sunt în construcţie două cetăţi: cetatea Babilonului, fondată pe iubirea de sine împinsă până la dispreţul faţă de Dumnezeu, şi cetatea lui Dumnezeu, Noul Ierusalim, fondată pe iubirea faţă de Dumnezeu, împinsă până la dispreţul de sine. Fiecare om este chemat să aleagă în care dintre aceste două şantiere vrea să muncească.

Sărbătoarea de astăzi ne îndeamnă să redescoperim unitatea şi armonia între toţi oamenii, să vorbim aceeaşi limbă, care este limba iubirii, pe care ne-o învaţă Duhul Sfânt. Minunea înfăptuită la Rusalii trebuie să continue neîntrerupt în lume. Scria un autor din primele veacuri ale Bisericii: “Poate îţi va zice cineva: «Dacă l-ai primit pe Duhul Sfânt, de ce nu vorbeşti în toate limbile?», îi vei răspunde: «Cu siguranţă vorbesc în toate limbile, căci sunt mădular al acelui trup al lui Cristos care este Biserica, iar Biserica vorbeşte toate limbile»”. Biserica înţelege şi vorbeşte limbile tuturor popoarelor. Ea înţelege şi respectă cultura, limba, patrimoniul tuturor raselor şi popoarelor, fiind, în acelaşi timp, cum ne învaţă al doilea Conciliu din Vatican, semn al unităţii întregului neam omenesc.

Împreună cu întreaga Biserică, să-l implorăm astăzi pe Duhul Sfânt, care este Duhul reconcilierii, al unităţii şi al iubirii: “Vino, Duhule Sfânt, umple inimile credincioşilor tăi şi aprinde în ele focul iubirii tale!”

4.

Sfântul Duh, care vine şi îşi face locuinţă în sufletul nostru, vine deja de la sfântul Botez împreună cu cele 7 daruri ale sale. Aceste daruri ale Duhului Sfânt sunt pentru sufletul nostru ceea ce sunt aripile pentru o pasăre. Aşa cum o pasăre nu poate zbura, nu poate să se înalţe în văzduh fără aripi, la fel, sufletul nostru nu poate zbura, nu se poate înălţa spre Dumnezeu, spre cer, fără darurile Duhului Sfânt. Şi aş vrea să vă vorbesc astăzi despre darul evlaviei, căci dintre toate darurile Sfântului Duh, acesta este, poate, cel mai neluat în seamă sau dispreţuit. Preocupările pământeşti, grija pentru trup şi pentru viaţa aceasta trecătoare, patimile omului, distracţiile şi ideile greşite ale lumii fac ca acest dar al evlaviei să fie înăbuşit sau complet distrus în cei mai mulţi oameni. Este o idee enorm de greşită, monstruoasă, aceea care circulă chiar şi printre creştini, şi anume că evlavia este pentru bătrâni, pentru femei, pentru anumite persoane, pentru preoţi şi călugări. Evlavia este obligatorie pentru toţi cei botezaţi, căci în toţi cei botezaţi a venit Duhul Sfânt cu darurile sale. Pentru toţi este porunca: “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este”. “Şi cine este sfânt mai mult să se sfinţească”.

Nu cu mulţi ani în urmă, profesorul Pier Giorgio Frassati, ieşind din biserică, nu a apucat să-şi bage rozariul în buzunar, când s-a întâlnit cu un coleg. Acesta, văzându-l cu rozariul în mână, i-a spus: “Te-ai făcut călugăr?” El însă îi răspunde: “Nu, am rămas creştin”.

Cine are adevărata evlavie? Sfântul Francisc de Sales îi împarte în această privinţă pe oameni în trei categorii: Prima categorie se aseamănă cu struţul, care nu zboară niciodată, deşi are aripi. Sunt cei care, deşi au primit la Botez darul evlaviei, nu-i acordă nici o atenţie, sunt cei care nu dau cu anii pe la biserică sau la sfintele sacramente, sau cei care, deşi fac uneori acte de evlavie, trăiesc permanent în stare de păcat de moarte, în duşmănie cu Dumnezeu. Desigur că toată evlavia aceluia care trăieşte în stare de păcat de moarte este falsă şi inutilă.

Odată, pe când sfânta Ecaterina de Siena se afla la Avignon, au venit la ea nişte doamne cu o viaţă depravată, dar vorbeau în aşa fel încât voiau să lase impresia că sunt cele mai evlavioase persoane din lume. Dar sfânta Ecaterina, care le cunoştea viaţa, abia se abţinea să nu vomite.

Aceeaşi scârbă i-o provoacă lui Dumnezeu evlavia celor răi. Sfânta Scriptură ne relatează că cei doi fraţi, Cain şi Abel, îi duceau jertfă lui Dumnezeu. Primul îi ducea jertfă lui Dumnezeu din roadele câmpului, căci era agricultor, iar al doilea – miei, căci era păstor. Dumnezeu privea cu plăcere jertfa lui Abel, căci era nevinovat, în schimb, îşi întorcea capul de la jertfa lui Cain, căci era duşmănos şi rău la inimă. La fel, Dumnezeu priveşte cu plăcere la evlavia celui bun, dar îşi întoarce capul de la evlavia celui rău. De fapt, sfântul Iacob ne spune clar: “Dacă cineva crede că este evlavios şi nu îşi stăpâneşte limba, acela îşi înşală inima, şi zadarnică este evlavia lui”. Prin urmare, poţi să-ţi toceşti genunchii stând cufundat în rugăciune, poţi să învârteşti de zece ori pe zi printre degete rozariul, dacă nu-ţi stăpâneşti limba, înjuri, blestemi, vorbeşti murdar, te cerţi, minţi şi îi vorbeşti pe alţii de rău, zadarnică este evlavia ta.

A doua categorie de oameni, după cum spunea sfântul Francisc de Sales, se aseamănă cu găina, care zboară din când în când, dar numai puţin, rar şi cu mare greutate. Sunt cei ce se spovedesc o dată sau de două ori pe an, sunt cei care o zi-două din an trăiesc în harul lui Dumnezeu, care ascultă Liturghia, dar numai când e poruncită sub păcat de moarte. Evident că nici aceştia nu au evlavie adevărată.

A treia categorie de oameni se aseamănă cu rândunica, ce zboară cu multă uşurinţă şi pluteşte mereu în văzduh. Sunt cei evlavioşi cu adevărat, care nu se mărginesc să facă numai ce este poruncit sub păcat, dar fac tot ceea ce-i este plăcut lui Dumnezeu şi folositor sufletelor lor. Sfântul Pavel îi scria ucenicului său Timotei: “Deprinde-te cu evlavia, căci ceea ce faci pentru trup puţin foloseşte, dar evlavia foloseşte la toate; ea aduce fericirea vieţii de acum şi răsplata vieţii viitoare”. Într-adevăr, aşa cum secerătorul, după ce-şi termină munca, îşi primeşte răsplata, dar şi în timpul secerişului primeşte de mâncare, aşa cum soldatul după război este decorat, dar în timpul războiului primeşte hrană, la fel, şi creştinul în viaţa de dincolo primeşte răsplată pentru evlavia sa, dar şi în viaţa aceasta are parte de multe bucurii şi satisfacţii.

Lumea, în general, se sperie de evlavie, de greutăţile ei. Într-adevăr, este greu să te scoli în fiecare dimineaţă mai devreme şi să asculţi sfânta Liturghie, să te păstrezi curat la suflet ca să te poţi împărtăşi în fiecare zi, să te spovedeşti în fiecare săptămână sau la câteva săptămâni o dată; nu-i uşor ca după ce munceşti toată ziua să faci efortul şi să vii seara la vecernie, ca în mijlocul atâtor ocupaţii să găseşti timp să spui în fiecare zi rozariul, dar întrebaţi-i pe cei care practică toate aceste deprinderi de evlavie dacă găsesc altundeva plăcere şi satisfacţie mai mare decât în ele.

Evreii fugiseră din Egipt, unde sute de ani fuseseră ţinuţi în robie. Dar iată că faraonul Egiptului, cu sabia în mână, îi urmăreşte însoţit de o armată numeroasă. Este hotărât să-i măcelărească. Îngroziţi, evreii o iau la fugă, şi ajung astfel îngroziţi şi obosiţi pe malul Mării Roşii. Nu ştiu ce să facă: să se întoarcă, ar fi fost măcelăriţi; să se arunce în mare, ar fi însemnat pentru mulţi înecul şi sfâşierea de către monştrii marini. Sunt cuprinşi de nelinişte, de disperare. Dar Moise ridică toiagul său, apele se despart în două, valurile se liniştesc, monştrii dispar. Un drum acoperit cu iarbă şi flori se deschide pe fundul mării. Evreii înaintează liniştiţi, în timp ce faraonul şi armata sa privesc uimiţi de pe malul mării ce se întâmplă sub ochii lor.

La fel, pentru acela care părăseşte păcatul, care fuge din Egiptul, din sclavia şi viciul lumii, primii paşi sunt grei; e cuprins de panică, de frică. Dar drumul pe care l-a deschis Cristos în marea zbuciumată a acestei lumi, este un drum al salvării şi fericirii adevărate. Să nu ne temem să mergem pe acest drum. Lumea vede greutăţile evlaviei, ale postului, ale pocăinţei, dar nu vede bucuria aceluia care îşi plânge păcatele, se face că nu vede lacrimile, remuşcările şi chinurile acelora care trăiesc în păcate şi vicii. “Gustaţi şi vedeţi” – ne îndeamnă psalmistul – “cât de bun este Domnul”.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin