Predici

Solemnitatea de azi a Sfintei Treimi ne pune pe noi, preoţii, în mare dificultate. Fiind nevoiţi să predicăm poporului despre cel mai profund mister al credinţei noastre, ne vine să reacţionăm ca şi Moise în momentul când Dumnezeu îl trimite să vorbească poporului său:

“Ah, Doamne, trimite pe altcineva, pe cine vei vrea tu să trimiţi… Eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară (sunt bâlbâit). Şi cusurul acesta nu este nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când îi vorbeşti tu robului tău, căci vorba şi limba îmi sunt încurcate” (Ex 4,10). Cuvintele noastre, ale predicatorilor, sunt ca nişte obloane, ca nişte jaluzele, prin care Duhul Sfânt face să pătrundă în minţile noastre câteva licăriri de lumină asupra acestui dumnezeiesc mister, aşa cum ne promite Mântuitorul în Evanghelia Liturghiei de astăzi: “Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (In 16,12).

În a doua lectură a Liturghiei, apostolul Pavel face o precizare esenţială, spunând: “Iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rom 5,5). Aşadar Duhul Sfânt, pe care Isus ne-a promis că-l trimite de la Tatăl, nu vine astăzi ca să ne umple doar mintea cu idei, căci Sfânta Treime nu constituie doar obiectul unor speculaţii de tip intelectual, ci, mai presus de toate, vine să reverse în inimile noastre iubirea lui Dumnezeu, vine să ne ajute să trăim o experienţă vitală de credinţă şi de iubire, să realizăm o întâlnire de prietenie, de comuniune de viaţă cu cele trei Persoane divine.

Într-o zi, doi dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul, văzându-l pe Isus, l-au întrebat: “«Învăţătorule, unde locuieşti?» «Veniţi şi vedeţi», le-a zis el. S-au dus şi au văzut unde locuia. Şi în ziua aceea au rămas la el” (In,38-39). Dacă în acest moment l-am întreba şi noi pe Isus, ca cei doi ucenici: “Învăţătorule, unde locuieşti?”, răspunsul ar fi acelaşi: “Veniţi şi vedeţi”. “Locuiesc chiar în inimile voastre, în caz că nu m-aţi izgonit prin păcatele voastre. Nu mă căutaţi în altă parte. Şi nu numai eu, ci toţi trei: şi Tatăl, şi Duhul Sfânt, locuim împreună, căci, «dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu. Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţa la el»”.

Nu putem înţelege misterul Sfintei Treimi: un singur Dumnezeu şi totuşi trei Persoane. E un mister pe care mintea omenească nu numai că nu îl înţelege, dar nici nu l-ar putea bănui, dacă Isus Cristos nu ni l-ar fi descoperit. În schimb un lucru îl putem înţelege: că în familia Sfintei Treimi domneşte iubirea desăvârşită şi, dacă domneşte iubirea desăvârşită, domneşte fericirea, bucuria desăvârşită. Despre această iubire şi bucurie reciprocă ne vorbeşte prima lectură a Liturghiei, luată din Cartea Proverbelor. Înţelepciunea lui Dumnezeu spune: “Domnul n-a făcut cea dintâi dintre lucrările sale înaintea celor mai vechi lucrări ale sale. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul”. Înţelepciunea este Fiul lui Dumnezeu. Aşadar Dumnezeu este Tată. El are un copil pe care l-a născut din veşnicie. El este iubire. Şi aşa cum pentru un tată nu este o bucurie mai mare decât să-i dea tot ce poate copilului, să-i facă bucurie, să-l vadă jucându-se fericit sub ochii lui, la fel, Dumnezeu Tatăl a creat universul, izvoarele de apă şi mările, munţii şi dealurile, pământul şi câmpiile, ca să-i facă bucurie Fiului său: “În toate zilele eram desfătarea lui, jucând neîncetat înaintea lui, jucând pe rotocolul pământului şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor”. Tatăl şi Fiul se iubesc reciproc şi îşi fac bucurie reciproc, iar iubirea dintre Tatăl şi Fiul e o persoană divină: e Duhul Sfânt, Duhul iubirii şi al bucuriei.

Doresc în continuare să vă vorbesc despre misterul Sfintei Treimi în viaţa Preacuratei Fecioare Maria. Nu a existat şi nu va exista vreodată o făptură omenească mai strâns legată de cele trei Persoane dumnezeieşti ca Maria. “Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu. Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţa la el”. Maria l-a iubit ca nimeni altul pe Isus. A păzit cuvântul lui. Tatăl a iubit-o, iar cele trei Persoane divine au venit şi şi-au făcut locuinţa în ea: au venit cu toată iubirea şi bucuria lor. Cele trei Persoane divine au fost ca trei izvoare de bucurie ce ţâşneau din inima Sfintei Fecioare. Maria ar fi fost mult mai îndreptăţită să spună cuvintele pe care le spunea o mistică din timpurile noastre, fericita Elisabeta a Sfintei Treimi: “Eu am găsit deja paradisul pe pământ. Paradisul este acolo unde este Dumnezeu. Or, Dumnezeu este în sufletul meu. Paradisul aşadar este în sufletul meu”.

Izvor de bucurie pentru Maria este Tatăl. Exact acelaşi text din Cartea Proverbelor, pe care liturgia îl propune la prima lectură a Liturghiei de astăzi, îl propune şi la Liturghia din sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, aplicându-l Mariei cu acelaşi înţeles. Dacă din veşnicie Tatăl a hotărât să-l trimită pe Fiul său în lume şi din veşnicie a hotărât să creeze lumea în care să-l trimită, tot din veşnicie, Tatăl a hotărât ca Fiul său să aibă o mamă. Maria a existat din veşnicie în mintea şi în planul lui Dumnezeu. De aceea Biserica pune pe buzele ei cuvintele: “Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările sale, înaintea celor mai vechi lucrări ale sale. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul”. Şi fiindcă Tatăl a iubit-o, a copleşit-o cu daruri extraordinare, ca să o vadă fericită şi plină de bucurie. De aceea, în continuare, Biserica pune pe buzele Mariei cuvintele: “În toate zilele eram desfătarea lui, jucând neîncetat înaintea lui, jucând pe rotocolul pământului şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor”. Ziua în care s-a născut Maria, zicea sfântul Ioan Damaschinul, “e ziua de naştere a bucuriei universale”. E bine de ştiut că sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului a fost introdusă în Occident pentru a înlocui o sărbătoare păgână. Păgânii aveau în septembrie, când se culegeau viile şi fierbea mustul, sărbătoarea numită “Vinalia”. În locul beţiei, a bucuriei tulburelului, Maria a adus în lume o altă beţie, o altă bucurie, pe care Sfinţii Părinţi o numesc sobria ebrietas – o beţie lucidă, acea bucurie pe care au trăit-o apostolii în ziua Rusaliilor, când li s-a reproşat că au consumat alcool cam prea de dimineaţă, deşi apostolii erau mai limpezi la minte ca oricând.

Izvor de bucurie a fost, pentru Maria, Fiul, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Să ne gândim numai la bucuria Mariei în timp ce îl poartă în sânul ei pe Fiul lui Dumnezeu, în vizită la verişoara sa, Elisabeta.

Vizita la Elisabeta are loc într-un climat de nestăvilită bucurie. E bucuria mesianică pe care o descrie profetul Isaia: “Bucuraţi-vă, ceruri! Veseleşte-te, pământule! Izbucniţi în strigăte de bucurie, munţilor! Căci Domnul îl mângâie pe poporul său şi are milă de nenorociţii lui!” (49, 13) În casa Elisabetei, Maria rosteşte cântarea Magnificat – cel mai frumos imn închinat bucuriei: “Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu”.

Prezenţa Mariei în casa Elisabetei provoacă o explozie de bucurie. Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt şi a strigat cu glas tare: “Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău!” Ioan a dansat de bucurie în sânul Mamei sale. Scriitorul francez J. Guitton, decedat recent, prezintă vizita Mariei la Elisabeta ca o anticipare a Rusaliilor. În această scenă evanghelică “personajele sunt ridicate deasupra pământului, într-un anumit sens, ies din ele însele. Sunt cuprinse de o beţie, ca şi cum un strop de nebunie ar pune stăpânire pe sufletele lor. Avem impresia că, pentru un moment, ca şi la Schimbarea la Faţă, lanţul care leagă sufletul de trup s-a rupt”.

Izvor de bucurie pentru Maria este Duhul Sfânt. “Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Cor 3,16) Această întrebare, apostolul Pavel o punea creştinilor de rând, dar nu era cazul să o pună Preacuratei Fecioare Maria.

La primele generaţii de creştini circula o legendă care spunea că Maria, la vârsta de trei ani, ar fi fost dusă de părinţii ei la templul din Ierusalim, unde ar fi trăit până la vârsta de doisprezece ani. De aici, sărbătoarea prezentării la templu. Această frumoasă istorioară nu are nici un temei istoric, dar exprimă o foarte profundă realitate spirituală: Maria a fost într-o manieră cu totul excepţională locuinţa lui Dumnezeu şi templul Duhului Sfânt.

Sfânta Fecioară Maria ne învaţă pe toţi secretul bucuriei, ne arată unde este izvorul bucuriei adevărate. Societatea în care trăim are atâtea probleme: sărăcie, mizerii şi lipsuri de tot felul, corupţie, nedreptate, degradare generală de la câinii vagabonzi până la politicienii ce se ocupă mai mult de câini decât de oameni. De aceea oamenii adesea încearcă să uite pentru moment suferinţele şi mizeriile căutând bucurii artificiale şi false: în alcool, droguri, agitaţie, zgomot, plăceri şi distracţii degradante. Maria ne arată că putem fi fericiţi indiferent cum arată lumea în care trăim; că bucuria e în noi înşine şi că, dacă nu o găsim în noi înşine, nu o găsim nicăieri în altă parte.

Câtă dreptate avea Dostoievski când spunea: “omul este nefericit fiindcă nu ştie că e fericit”! Creştinul nu e creştin dacă nu e omul bucuriei. “Creştinul adevărat”, scrie card. J. Newman, declarat de curând fericit de Papa Ioan Paul al II-lea, “poate fi numit numai acel om care este pătruns de sentimentul prezenţei lui Dumnezeu în el însuşi… care trăieşte din gândul că Dumnezeu e acolo, în inima inimii sale… un om a cărui conştiinţă este luminată de Dumnezeu, astfel încât trăieşte cu convingerea nestrămutată că toate suferinţele sale, toate fibrele vieţii sale morale, toate imboldurile şi dorinţele sale se află în faţa ochilor Celui Atotputernic”.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin