Start > Ritul latin > Este cineva acolo…???

Este cineva acolo…???

15 May 2010
1,709 afișări

Autor: pr. Felix Roca jr
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a VII-a după Paște (Anul C)

De ce o astfel de întrebare? Pentru că parcurgând lecturile propuse în cadrul liturgiei de astăzi, am avut ocazia să observăm cum această întrebare care a fascinat zeci de generații, care ne fascinează și pe noi cei de astăzi, este de fapt o întrebare care a existat dintotdeauna și care își poate întrezări răspunsul doar în minunatul plan de mântuire al lui Dumnezeu.

Am văzut cum atât prima lectură cât și fragmentul evanghelic de astăzi încep cu o privire ațintită spre cer, privire care ne îndeamnă parcă și pe noi să ne îndreptăm din nou privirea spre cer pentru a contempla realitățile prezente acolo. Doar că îndreptând privirea noastră spre cer, cred că în inima fiecăruia dintre noi, nu numaidecât datorită necredinței cât mai ales datorită scepticismului specific uman, apare întrebarea: Este cineva acolo??? Cineva care să ne iubească? Cineva căruia să îi pese cu adevărat? Cineva pentru care noi să fim importanți? Sunt întrebări care apar în inima omului mai ales atunci când, poate sătui de toate grijile și probleme vieții de zi cu zi, ne îndreptăm privirea spre cer, spre aceea ultimă sursă a speranței noastre, dorind parcă să primim odată în plus confirmarea ca nu suntem singuri și că într-adevăr năzuințele și aspirațiile noastre mai au o șansă să ajungă la împlinire.

Deși adesea aceste priviri ale noastre îndreptate spre cer nu reușesc să întrezărească un răspuns la toate aceste întrebări și căutări, iată că lecturile liturgiei de astăzi ne oferă această posibilitate de a afla: dacă și cine este acolo sus; ce înseamnă a crede într-o astfel de prezență și cum trebuie trăită concret în viața cotidiană această credință.

Încă de la început, observând atitudinea plină de încredere a diaconului Ștefan, precum și descrierea viziunii pe care o are: “Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu!”(Fap 7, 55), căpătăm certitudinea nu doar a existenței unei realități de dincolo, dar și a faptului ca în această realitate există o prezență în care ne putem pune speranța și căreia îi putem încredința întreaga și adevărata noastră existență. Ascultând și rugăciunea pe care Isus o rostește cu privirea înălțată spre cer, înțelegem că, de fapt, aceasta este realitatea pentru care suntem predestinați și unica în care ne vom găsi desăvârșirea și împlinirea: “Părinte, vreau ca și cei pe care mi i-ai dat să fie împreună cu mine acolo unde sunt eu”(In 17, 24).

Însă, privind la rugăciunea lui Isus, la faptul că el se roagă pentru ucenicii săi care încă trăiesc în lume, înțelegem că această trăire în prezența unui celuilalt și în comuniune cu el este o trăire care trebuie să fie prezentă în viața noastră cotidiană, a acelora care vrem să fim adevărați ucenici ai lui Cristos și pentru care s-a rugat Cristos. Astfel toată credința noastră în realitățile veșnice devine o credința care trebuie actualizată și trăită aici și acum, în deplină comuniune cu cei pe care bunul Dumnezeu ni-i rânduiește să îi întâlnim și să-i avem alături.

Bucuria și fericirea vieții unei femei s-au stins atunci când și-a pierdut fratele datorită unei bolii grave. Era un om bun, iubit de toți, dar care le fusese luat parcă prea curând. Căzând în descurajare, această femeie nu contenea să îl întrebe pe Dumnezeu: de ce??? Auzind doar tăcere, ea a plecat în lume în căutarea unui răspuns. Nu a mers prea departe că a și întâlnit un bătrân stând pe o plajă și bocind. El i-a spus: “Am suferit o mare pierdere. Sunt pictor și de curând mi-am pierdut vederea!”. Și el căuta un răspuns la întrebarea: de ce? Femeia l-a chemat să o însoțească, l-a luat de braț și astfel au pornit la drum. Curând au întâlnit un tânăr umblând, cu privirea pierdută. De curând fusese părăsit de soție, fericirea vieții sale. Și acesta li s-a alăturat în căutarea unui răspuns la întrebarea: de ce? Imediat au întâlnit și o femeie care stătea în fața casei sale plângând căci își pierduse copilul. Și ea i-a însoțit în căutarea unui răspuns. Însă, în ciuda căutări lor, nu au găsit nicăieri un răspuns. La un moment dat ei au ajuns în fața lui Isus Cristos. Fiecare i-a prezentat durerea și frământarea sa, terminând cu întrebarea: de ce? Isus nu le-a oferit nici un răspuns. Însă, a început să plângă și le-a spus: “Eu port povara unui femei care și-a pierdut fratele, a unui pictor care și-a pierdut vederea, a unui tânăr care și-a pierdut iubirea vieții lui și a unei tinere mame care și-a pierdut copilul”. În timp ce le spunea acestea, cei patru s-au apropiat unul de altul și s-au îmbrățișat, prinzând și brațele lui Isus în această îmbrățișare. Isus a continuat să le vorbească spunându-le: “Domnia mea este o domnie a inimii. Nu pot preveni durerea. Pot doar să o vindec!”. “Cum?” a întrebat femeia? “Împărtășind durerile tuturor oamenilor!”, a spus Isus. Și s-a făcut nevăzut lăsându-i pe cei patru într-o călduroasă și profundă îmbrățișare … a inimilor!

Într-adevăr, este de ajuns să credem și să conștientizăm că este Cineva acolo sus, un Cineva care ne iubește, ne este alături și ne ocrotește, pentru a reuși să trăim încă de pe pământ această rugăciune testamentară a lui Isus “ca toți să fie una”(In 17, 21). Este de ajuns să conștientizăm această unică predestinare a noastră, a tuturor oamenilor, pentru viața veșnică pentru a reuși să trăim deja pe acest pământ realitatea unei astfel de împărății în care toți vom fi una între noi și noi cu Dumnezeu. Nu avem nevoie de nici o altă motivație.

Scriitorul grec, Nikos Kazantzakis, povestește cum într-o zi, pe când se plimba pe străzile din Insula Creta, a întâlnit o femeie în vârstă care purta povara grea a unui coș plin cu smochine. Ajungând în dreptul lui, femeia a lăsat coșul jos și alegând două smochine cât mai frumoase i le-a oferit. Scriitorul, surprins, o întrebă: “Dar mă (re)cunoști, dragă doamnă?” Ea privindu-l zâmbitoare îi răspunse: “Nu, tinere! Dar trebuie să te cunosc pentru a-ți oferi ceva? Tu ești o ființă umană, nu-i așa? La fel și eu! Asta nu este de ajuns?” Și autorul grec remarcă: “Bătrâna avea dreptate! Ea spunea de fapt: tu ești un copil, eu sunt o mamă și asta este de ajuns; tu ești un fiu, eu sunt un tată și asta este de ajuns; noi suntem frați și surori și asta este de ajuns. Eu sunt Dumnezeul vostru și voi sunteți poporul meu, și asta este de ajuns!”

Este, într-adevăr, de ajuns să trăim această unică apartenență la Dumnezeu, apartenență care ne face să fim frați între noi, pentru a putea ajunge să primim acea răsplată pe care Isus vine să o aducă fiecăruia după faptele sale (cf. Ap. 22, 12).

Ritul latin