Predici

“Dar ei nu au ţinut seama de invitaţia lui şi au plecat:
unul la ţarina sa şi altul la negustoria sa.”
(Matei XXII, 5; Luca XIV, 16-24)

În pericopa evanghelică citită azi, Mântuitorul ne prezintă o parabolă cu un înţeles asemănător aceluia din parabola despre arendaşii ucigaşi. În parabola de azi El aseamănă împărăţia cerurilor, adică Biserica Sa, unui împărat care face ospăţ de nuntă unicului său Fiu şi, când toate sunt gata, îşi trimite servitorii să-i cheme pe cei invitaţi. Aceştia însă, nesocotind înalta onoare ce li se făcuse de a fi invitaţi la un ospăţ atât de distins, se duc la treburile lor – unul la ţarina sa, altul la negustoria sa, iar alţii, prinzând pe servitori, îi maltratează şi îi ucid. Mâniat, împăratul trimite din nou alţi servitori, ca să adune de la răspântiile drumurilor pe toţi pe care îi vor întâlni, buni şi răi, şi să-i aducă la ospăţ, pentru a i se umple casa. După ce toate au fost aranjate şi când toţi erau aşezaţi la masă, intră împăratul în sala ospăţului şi văzu printre comeseni pe unul care nu voise să îmbrace haina festivă de nuntă, oferită de servitori la intrare, potrivit unui obicei evreiesc. Indignat, împăratul dă ordin servitorilor să-l scoată afară şi să-l arunce în întunericul de afară, “unde este plâns şi scrâşnirea dinţilor”.

Înţelesul parabolei este limpede. Împăratul este Dumnezeu, care prin nunta pe care o face Fiului Său unic, unindu-L, prin Întrupare, cu firea omenească, îi invită pe toţi oamenii să se împărtăşească din firea divină, prin unirea cu Isus Cristos, împărtăşire ce începe aici pe pământ, în Împărăţia Sa care este Biserica luptătoare, şi se desăvârşeşte în Cer, unde este Biserica triumfătoare.

Cei dintâi invitaţi să intre în această Împărăţie au fost evreii, poporul ales, în sânul căruia Fiul lui Dumnezeu Şi-a logodit, prin întrupare, firea omenească. Dar ei au dispreţuit această cinste, şi, refuzând invitaţia, şi-au văzut de treburile lor vremelnice, ba, unii dintre ei, chiar i-au maltratat şi i-au ucis pe servitorii trimişi la ei, adică pe proroci. Ca urmare în locul evreilor, care s-au făcut nevrednici de alegere, Dumnezeu, prin misionarii Săi, i-a chemat la ospăţul Său spiritual pe toţi ceilalţi, buni şi răi, adică popoarele păgâne, care de-a lungul secolelor au continuat să îmbrăţişeze Biserica Sa.

Ceea ce ne reţine atenţia meditând parabola, este faptul că unii dintre cei care au refuzat invitaţia la o nuntă atât de aleasă au făcut-o fiindcă erau prea ataşaţi de treburile lor vremelnice – de ţarină şi de negustorie.

Preocuparea excesivă, înrobirea de bunurile materiale, iată una din principalele piedici ce opresc sufletele să urmeze chemarea lui Dumnezeu, să-l slujească cu fidelitate şi să se unească cu el, printr-o iubire mai presus de toate, adică să facă voia Lui, căutându-L pe El în toate. Tot ce există înafara Lui, toate creaturile nu sunt altceva decât simple mijloace puse de El în slujba noastră, ca să ne servim de ele, nici mai mult nici mai puţin decât în măsura în care ne pot ajuta să ne atingem scopul amintit. Ataşarea de aceste bunuri ca de un scop în sine este un abuz, o încălcare – mai mult sau mai puţin gravă – a ordinii stabilite de Dumnezeu.

Din păcate, iubirea de Dumnezeu, împlinirea voinţei Sale, adică a obligaţiilor ce le avem faţă de El, faţă de noi înşine şi faţă de semeni, întâmpină o continuă împotrivire din partea omului vechi din noi, adică a înclinaţiilor dezordonate din firea noastră dezechilibrată prin păcatul originar şi prin păcatele ascendenţilor noştri. De aici lupta necontenită cu noi înşine, care ne cere eforturi, jertfe, renunţări, spre a menţine în limitele ordinii fireşti atât instinctul de conservare individuală, cât şi pe acela al perpetuării speciei umane, al procreării.

Cum am mai subliniat, Dumnezeu a sădit în ambele aceste instincte un apetit, o poftă, precum şi o desfătare, al căror rost, în planul creatorului, este, pe de o parte, de a-l stimula pe om la truda şi jertfa ce o cere împlinirea obligaţiilor faţă de propria persoană şi faţă de copii, iar pe de altă parte, de a-l răsplăti pentru osteneala şi sacrificiul ce i le cere împlinirea acelor obligaţii grele. În general, rolul satisfacţiei create, adică al plăcerii sau desfătării legate indisolubil de folosirea creaturilor, deci de exercitarea oricărui instinct şi oricărei facultăţi biologice, este asemănător cu acela al apei şi uleiului în funcţionarea unei maşini.

Pentru a feri lagărul pe care se învârte roata unei maşini de supraîncălzirea şi uzura produsă prin frecare – ceea ce ar duce la topirea lagărului şi la blocarea roţii -, îl tratăm cu apă şi ulei, care uşurează alunecarea şi învârtirea roţii în lagăr. Dar aşa după cum ar fi o risipă iraţională de energie a-i da unei maşini pe care nu o folosim, apă şi ulei, lăsând-o să meargă în gol, tot astfel, de pildă, a mânca şi a bea numai pentru a ne desfăta în deliciile alimentelor şi băuturilor, depăşind măsura raţională pe care o cere păstrarea vigorii în scopul de a ne putea îndeplini obligaţiile familiale şi profesionale, precum şi a uza de plăcerile căsătoriei ca scop în sine, eludând scopul pentru care ele au fost date în virtutea ordinii fireşti – adică procrearea -, constituie un abuz grav, un păcat de moarte, fiindcă cel ce procedează astfel face din simplu instrument scop, sustrăgându-se scopului adevărat. În felul acesta, creaturile, lăsate de Dumnezeu ca să-i servească omului drept tot atâtea trepte pe care să urce şi să se unească cu El prin împlinirea voinţei Lui, îl coboară sub condiţia fiinţelor iraţionale, deoarece acestea nu încalcă niciodată legile fixate lor de Creator, legi care sunt, pentru ele, instinctele.

Toate creaturile reprezintă, în ce priveşte raportul nostru cu Dumnezeu care le-a pus în folosul nostru, ceea ce reprezintă bunăoară acul şi aţa pentru două bucăţi de pânză pe care vrem să le coasem împreună. Rolul acului şi al aţei este de a uni prin cusătură cele două bucăţi. Dar atâta vreme cât acul rămâne în pânză, firul de aţă nu poate intra în pânză şi astfel unirea celor două bucăţi nu se poate face. Ca să se poată îmbina, acul trebuie să intre şi să iasă din cele două bucăţi, şi cu cât această operaţie se repetă mai repede cu atât ele se îmbină mai repede. La fel este şi cu creaturile, a căror menire este de a ne uni cu Dumnezeu. Câtă vreme ele rămân în noi, sufletul nostru nu se poate uni cu El. Rostul lor este nu de a rămâne în suflet, ci de a ni-L aduce pe Dumnezeu în suflet, prin împlinirea scopului pentru care ne-au fost date, adică prin împlinirea voinţei Creatorului, deci prin iubirea faţă de El.

Au fost oare un rău în sine ţarina şi negustoria celor doi care au respins invitaţia la nunta împărătească? A fost oare un rău faptul că ei s-au ocupat de ele? Nicidecum, ci răul a stat în faptul că ei s-au alipit de ele ca de un scop în sine, care le-a umplut şi înrobit sufletul până acolo încât, de dragul lor, ei au refuzat să împlinească dorinţa împăratului lor de a-i împărtăşi din ospăţul nunţii fiului său.

Iubiţii mei, dacă suntem sinceri cu noi înşine, fiecare ne regăsim într-un moment sau altul din viaţă în trista postură a celor doi invitaţi. Pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, aceste trei imbolduri nedisciplinate cu care avem de luptat până la ultima suflare, nu o dată ne-au amăgit să ne lăsăm stăpâniţi fie de plăcere în ale mâncării ori băuturii, fie de gesturi, acţiuni ori judecăţi lipsite de caritate, împiedicând astfel unirea noastră cu Dumnezeu, împărtăşirea din darurile iubirii Sale. De aceea, se impune să facem ordine în lumea gândurilor şi pornirilor interioare. Să-L punem în centrul preocupărilor, al năzuinţelor şi acţiunilor noastre pe Împăratul Cristos. Bucuria şi ţelul vieţii aici şi dincolo să ne fie unirea cu El prin căutarea şi împlinirea în toate a voinţei Sale. El să ne stea în faţă ca învăţătorul şi Modelul nostru, urmărind să realizăm în trăirea din fiecare clipă, acasă şi la locul de muncă, acea minunată ierarhie pe care ne-o recomandă Sfântul Pavel când zice: “Toate sunt ale voastre (…), iar voi sunteţi ai lui Cristos şi Cristos al lui Dumnezeu”. Da. De toate ne putem bucura, căci Dumnezeu toate le-a pus în slujba noastră, dar să păstrăm limitele stabilite de El în însăşi firea lucrurilor, căci sufletul nostru, viaţa noastră întreagă cu aspiraţiile ei aparţin de drept lui Cristos, care prin Răscumpărare ne-a făcut proprietatea Lui exclusivă. De aceea să veghem ca nu cumva darurile Lui să le folosim spre înstrăinarea de El, ci fie că mâncăm, fie că bem, fie că facem orice altceva, toate să le facem spre mai marea slavă a lui Dumnezeu. Astfel ne vom împărtăşi încă aici pe pământ de bucuriile comuniunii cu El. Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin