Predici

Nunta împărătească despre care ne vorbeşte Isus Cristos în parabola citită azi, la Sfânta Liturghie, nu este altceva decât unirea dintre El şi noi, care formăm Împărăţia Sa, adică Biserica la care a chemat mai întâi, prin profeţi, pe evrei, pe care i-a ales ca popor al Său. Dar fiindcă acesta a respins invitaţia la nuntă, adică pe Cristos şi mântuirea oferită de El, Dumnezeu a chemat pe păcătoşi şi popoarele păgâne să se împărtăşească de harurile răscumpărării. Astfel, Împărăţia Sa s-a răspândit pe întreg pământul. Intrarea la această nuntă, în Împărăţia Sa, cum ştim, se face prin uşa Sfântului Botez, Taina prin care odată cu harul sfinţitor primim viaţa divină şi întreg organismul acestei vieţi supranaturale – cele trei virtuţi teologale, darurile Spiritului Sfânt şi virtuţile morale (prudenţa, dreptatea, cumpătul şi tăria). Această viaţă dumnezeiască ne-o alimentăm la ospăţul euharistic al Sfintei Liturghii, unde Împăratul Cristos, Mirele sufletelor noastre, ni Se dăruieşte ca hrană spirituală, cu trupul şi sângele Său şi cu dumnezeirea şi fiinţa Sa umană. Iar această unire este mai mult decât aceea dintre mire şi mireasă, căci Isus spune: “Cel ce mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu în el” (Ioan VI, 56).

Cum ştim, Sfânta Euharistie este Taina Tainelor, deoarece, spre deosebire de celelalte şase Taine, aici primim nu numai harul sfinţitor şi asigurarea celorlalte haruri specifice fiecăruia dintre ele, ci pe Însuşi autorul harurilor, pe Mântuitorul, sub smeritele aparenţe de pâine şi vin. Acesta este un mister al atotputerniciei divine, mai presus de orice înţelegere, pe care însă îl acceptăm prin credinţă, căci dacă Dumnezeu a creat lumea prin cuvânt, din nimic, dacă tot prin cuvânt a preschimbat apa în vin la nunta din Caana şi a înmulţit pâinile în pustiu, de ce nu ar putea schimba pâinea şi vinul în trupul şi sângele Său la Sfânta Liturghie?

Desigur, toţi creştinii adevăraţi cred în acest mister şi participă cu regularitate la Sfânta Liturghie – nu numai în duminici şi în sărbătorile de poruncă, ci şi în zilele de rând -, dar ştiu oare toţi că Sfânta Euharistie, Cuminecătura, este nu numai o Taină, adică un mijloc de împărtăşire a harului, de sfinţire, ci şi o Jertfă, singura Jertfă a Legii Noi, a creştinismului, şi, dacă ştiu, sunt ei deplin conştienţi de conţinutul acestui cuvânt, de ceea ce înseamnă Jertfa? Iar dacă şi aceasta o ştiu, trăiesc ei conform acestei conştiinţe: Căci cel mai important pentru un creştin autentic este nu cât ştie, ci cât trăieşte din ceea ce ştie. De aceea spunea un predicator: “Predico vorbis non novum ut sciatis, sed notum ut faciatis” (Vă predic nu lucruri noi ca să le ştiţi, ci lucruri ştiute ca să le faceţi).

Iată de ce vom face în cele ce urmează câteva reflecţii asupra Sfintei Euharistii, considerate ca Jertfă.

La romani, de exemplu, în ajunul unei lupte, sau în prima zi după victorie, ori pentru a ispăşi public o ofensă comisă faţă de divinităţi, se aducea jertfă. Se alegea un animal fără pată şi se punea pe altar. Preotul îmbrăcat în veşminte rituale examina victima, cerea asistenţei să păstreze reculegere, rostea o rugăciune, pe care o repetau şi cei prezenţi, apoi stropea victima cu apă curată, o tămâia şi – cu o lovitură puternică – o sacrifica, iar carnea o distribuia spre consum celor prezenţi.

Care este semnificaţia acestui act?

Animalul reprezintă ceea ce este mai preţios în creaţie: viaţa. Această viaţă a creaturilor, Dumnezeu a pus-o la dispoziţia omului încă dintru început. Jertfind-o, în semn de omagiu, lui Dumnezeu, omul vrea să spună: Iată, viaţa şi tot ce am, sunt ale Tale. Tu eşti stăpânul meu absolut, şi ca să-Ţi dovedesc dependenţa mea totală şi recunoştinţa pentru tot ce mi-ai dăruit, îţi dăruiesc, în locul vieţii mele, viaţa acestui animal, ca să se ridice la Tine ca acest fum de tămâie. Ţi-o dăruiesc de asemenea în semn de mulţumire pentru toate binefacerile şi ca ispăşire pentru ofensele ce Ţi le-am pricinuit folosind darurile primite nu după placul Tău, ci după poftele mele. Cred că această ofrandă exprimă mai bine omagiul meu decât o simplă rugăciune.

Iată limbajul, semnificaţia jertfei. Toate popoarele, oricât de primitive, au exprimat şi exprimă prin jertfele lor sensul acestui omagiu adus divinităţii. În Testamentul Vechi jertfa ocupă un loc de frunte, începând cu jertfele lui Cain şi Abel, continuând cu jertfa lui Avraam, până la jertfele numeroase prescrise de Legea lui Moise, şi culminând cu jertfele lui Solomon, prilejuite de consacrarea Templului. Dar cele mai semnificative sunt două: jertfa de pâine şi vin adusă de Melchisedec, împăratul Salimului, jertfă ce prefigurează jertfa Sfintei Liturghii, şi jertfa Mielului pascal, semn al eliberării evreilor din robia egipteană, jertfă care prefigurează pe Isus Cristos, Mielul nevinovat, jertfit pe Cruce în mod sângeros, şi la Sfânta Liturghie în mod nesângeros, jertfă anunţată şi de profetul Isaia cu sute de ani înainte: “Ca un miel la înjunghiere s-a adus şi ca o oaie înaintea celui ce o tunde, nu-şi deschide gura” (Isaia LIII, 7).

Această jertfă a Crucii, actualizată la Sfânta Liturghie, prin care omenirea întreagă a fost răscumpărată, este singura jertfă desăvârşită, capabilă să împace pe om cu Dumnezeu, deoarece atât Marele Preot, cât şi victima, fiind una şi aceeaşi persoană, Fiul lui Dumnezeu, sunt de o maiestate infinită, preotul fiind doar jertfitorul instrumental, reprezentant al poporului.

Iată de ce în clipa când Mântuitorul a murit pe Cruce, toate celelalte sacrificii din Legea Veche îşi pierd valoarea, deoarece ele au fost doar prefigurarea jertfei de pe Calvar. De acum singura jertfă este Jertfa Sfintei Liturghii, adică Jertfa Crucii, actualizată aici şi pe toate meridianele globului zilnic şi în fiecare clipă până la a doua venire a Domnului, pentru ca sufletele de pretutindeni şi în toate timpurile să se poată împărtăşi de harurile izvorâte din coasta Mântuitorului.

Aci, la Sfânta Liturghie, preotul, prin cuvintele consacrării, săvârşeşte ceea ce făcea preotul păgân când sacrifica victima. Şi, tot timpul cât victima divină, Isus, se află pe altar, până în clipa când o consumă prin cuminecătură, se reînnoiesc toate emoţiile şi sentimentele ce puseseră stăpânire pe Inima Dumnezeului răstignit; omagiul ce se înălţa atunci spre Tatăl, omagiu de adoraţie, de mulţumire, de împăcare şi cerere, se înalţă şi acum, de pe altar.

Iată ce este Sfânta Jertfă a Liturghiei. Momentul culminant şi esenţial este consacrarea, când roadele Jertfei de pe Cruce se revarsă asupra tuturor participanţilor care asistă cu dispoziţiile sufleteşti cuvenite şi îndeosebi asupra acelora pentru care se oferă în mod special Sfânta Liturghie, astfel că acei ce lipsesc de la această parte, nu numai că nu beneficiază de harurile Jertfei, ci comit păcat de moarte, nesatisfăcând porunca a doua bisericească. Celelalte părţi care premerg consacrării şi cele care urmează sunt, de asemenea, obligatorii, sub păcat grav ori uşor, după însemnătatea părţii omise. Dar a lipsi, de pildă, de la partea de la început până la Evanghelie, sau de la cea de după cuminecare, pe motivul că nu constituie decât păcat uşor, înseamnă a-ţi face un calcul meschin şi constituie o piedică în calea spre desăvârşire.

Ce consecinţe decurg din înţelesul Sfintei Jertfe Liturgice? În primul rând unirea noastră strânsă cu Cristos victima, care prin mâinile preotului se jertfeşte pentru noi Tatălui. În al doilea rând, pentru ca această unire să fie completă, trebuie să consumăm jertfa, adică să ne împărtăşim cu Cristos. “Beţi dintru acesta toţi (…)”. În al treilea rând, întrucât Cristos este Capul Trupului Mistic, adică al Bisericii, care suntem noi, ca mădulare ale acestui trup, noi trebuie să participăm activ la aducerea jertfei, adică să ne rugăm împreună cu Capul şi cu preotul care ne reprezintă, să ascultăm cuvântul lui Cristos rostit prin gura preotului, să trăim cu el dispoziţiile sufleteşti legate de diferitele momente ale Liturghiei, iar în clipa solemnă a prefacerii să ne oferim Tatălui pe noi înşine împreună cu Cristos, victima divină. Căci dacă un organism, o fiinţă vie, are o singură gură şi o singură inimă, noi care formăm un singur trup mistic cu Cristos trebuie să ne rugăm sincronic, să avem aceleaşi gânduri, aceleaşi sentimente, o singură gură şi o singură inimă, aşa cum sună îndemnul: “Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă să preamărim (…)”. Liturghia este rugăciunea oficială publică, prin excelenţă, a Bisericii: os Ecclesiae, lingua Ecclesiae (gura Bisericii, limba Bisericii). Aci toţi ne rugăm cu întreaga Biserică, pentru întreaga Biserică. În consecinţă, nu au ce căuta rugăciunile particulare, cum e rozariul sau alte devoţiuni, ci să ne concentrăm atenţia şi inima asupra rugăciunilor şi ceremoniilor, participând la ele cu toată evlavia. Ce să mai vorbesc despre aceia care, în timpul sfintei slujbe se plimbă, vorbesc, se uită în dreapta şi în stânga, neluând seama că în aceste momente sfinte, acest loc nu este nici bâlci, nici piaţă, ci Catedrală.

O altă consecinţă logică şi practică ce rezultă din conceptul de jertfă este, cum spuneam, obligaţia de a consuma jertfa, de a ne împărtăşi cu Cristos victima; fără împărtăşire participarea noastră nu este completă: “Beţi dintru acesta toţi (…)” ne porunceşte Isus. Nu numai unii, ci toţi, căci pentru toţi se dă El morţii. Liturghia nu este o simplă întâlnire cu Mântuitorul, precum odinioară aceea a sutaşului sau a lui Zacheu, ci o unire intimă, inimă la inimă, o împărtăşire personală, o consumare a trupului Său, prin care însă, contrar pâinii cu care ne nutrim, nu El se transformă în noi, ci noi ne transformăm în El, suntem asimilaţi spiritualiceşte de El, sădind în noi virtuţile Sale teandrice (divino-umane). Şi fiindcă El se oferă Tatălui, înseamnă că şi noi trebuie să ne oferim cu tot ce gândim, simţim şi voim, cu toate preocupările, dificultăţile, suferinţele şi acţiunile noastre din ziua respectivă. Să-I oferim întreaga viaţă drept jertfă care să se consume ca prinos de laudă, mulţumire, ispăşire şi cerere. În felul acesta transformăm trăirea noastră într-o liturghie continuă.

Privită Sfânta Jertfă Liturgică în această lumină, cât ilogism şi inconsecvenţă în viaţa mea, când, de-abia întors de aici acasă, confruntat cu obişnuitele necazuri de fiecare zi, devin nerăbdător, mă lamentez, murmur sub povara lor şi uit că numai cu câteva momente înainte m-am oferit pe mine cu toată problematica mea Tatălui, ca victimă, împreună cu Isus şi prin Isus!

Câtă inconsecvenţă şi cât de puţină încredere în rugăciunile mele, uitând că din moment ce m-am identificat cu Cristos, rugăciunea mea, dacă este spre slava Tatălui ceresc, nu mai este doar rugăciunea mea, ci este rugăciunea lui Isus şi a mea; deci nu mă pot îndoi că va fi ascultată!

Nu înseamnă oare această conduită o retractare a dăruirii totale de mine însumi făcută la Sfânta Liturghie ca răspuns la invitaţia: “pe noi înşine şi unul pe altul şi toată viaţa noastră lui Cristos Dumnezeu s-o dăm”?

Să ne revizuim, iubiţi credincioşi, modul de a participa la Sfânta Liturghie; să conştientizăm sensul ei, să asistăm la ea cu atenţia, evlavia şi dispoziţiile cuvenite, şi să ne împărtăşim cât mai des cu Cristos victima divină, izvorul vieţii noastre supranaturale, ca să ne transforme zi de zi tot mai mult în El, şi să ne dăruim în întregime Lui, prin conformarea cu voinţa Sa preasfântă. El a spus: “Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu în el” (Ioan VI, 57). Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin