Predici

“Nu se cădea, oare, să-ţi fie milă de soţul tău,
precum şi Mie Mi-a fost milă de tine?”
(Matei XVIII, 33)

Cunoscând ca nimeni altul sufletul omenesc, Mântuitorul, ori de câte ori voia să sădească în inimile ascultătorilor un adevăr de credinţă, se folosea de o parabolă, de o pildă, aceasta fiind mijlocul stilistic cel mai potrivit spre a se face înţeles de sufletele simple cărora li se adresa. Şi o făcea cu o măiestrie unică, ce uimea şi cucerea pe toţi.

Cine nu recunoaşte în împăratul milostiv din parabola Evangheliei de azi pe Dumnezeu cel nemărginit de milostiv, care iartă imensa datorie a păcătosului convertit, iar în sluga vicleană cine nu recunoaşte pe falsul penitent care, nerecunoscător pentru iertarea infinitei ofense pricinuite lui Dumnezeu prin păcat, se arată nemilos faţă de semenul său, băgându-l în temniţă, deşi acesta îi cade în genunchi, implorându-l să-i ierte banala datorie, reprezentată prin suma derizorie de o sută de dinari.

Dacă această pildă ne însufleţeşte încrederea şi ne dă siguranţa în iertarea din partea bunului Dumnezeu, ea este totodată şi un avertisment sever la adresa oricărui suflet nemilos şi răzbunător care-i refuză aproapelui iertarea.

Deşi menirea noastră este o continuă strădanie de a ne apropia de desăvârşirea lui Dumnezeu prin împlinirea voinţei Lui, nu este zi, şi poate noapte, în care să nu comitem greşeli, satisfăcându-ne egoismul în fel şi chip; astfel ne sporim necontenit datoriile faţă de Dumnezeu. Cine ar putea calcula imensa datorie pe care omul o acumulează într-o viaţă întreagă faţă de marele creditor al Universului? Nu zece mii de talanţi, ci o sumă ce depăşeşte orice închipuire. Şi dacă Dumnezeu, creditorul nostru infinit de generos şi îngăduitor, ar fi numai drept, nu şi milostiv, atunci bieţii de noi de mult ar fi trebuit să fim judecaţi şi condamnaţi pentru neplată; dar El, fiind Tatăl nostru iubitor şi cunoscând neputinţa noastră de a-I plăti cu rigurozitate matematică toată datoria, ne face o mare înlesnire. Întâi, El nu ne execută imediat pentru ceea ce îi datorăm, ci ne aşteaptă şi ne rabdă îndelung, deşi nu am avea drept la această păsuire; apoi – şi aici se vădeşte neţărmurita Lui milă -, face cu noi o înţelegere; El ne iartă întreaga datorie cu condiţia ca noi, la rândul nostru, să fim dispuşi a ierta, la fel, neînsemnatele datorii – greşeli – ale semenilor noştri. “Căci de veŢi ierta altora greŞelile, Şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta”, ne avertizează Isus (Matei VI, 14). De aceea, tot Isus ne porunceşte: “Şi cÂnd staŢi să vă rugaŢi, iertaŢi tot ce aveŢi Împotriva cuiva, ca Şi Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte greŞelile. Căci de nu veŢi ierta voi, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu vă va ierta greŞelile” (Marcu XI, 25).

Poruncă cutremurătoare, ce trebuie să ne pună serios pe gânduri ori de câte ori cădem în genunchi ca să-I cerem lui Dumnezeu iertare, deoarece condiţia iertării aproapelui o pune Isus şi în rugăciunea Tatăl nostru, în care rostim zilnic: “Şi ne iartă nouă păcatele, precum Şi noi iertăm celor ce ne greŞesc” (Matei VI, 12). Prin urmare, atunci când, nutrind ură faţă de cineva, cutezăm să pronunţăm această cerere din rugăciunea domnească, nu trebuie oare să ne cutremurăm la gândul că, în acest caz, noi înşine, cu gura noastră, ne pronunţăm propria osândă?

Omeneşte vorbind, sunt multe necazurile, supărările, jignirile ce ne vin din partea răutăţii, şi mai ales din partea fragilităţii, slăbiciunii fireşti a semenilor noştri. Şi, dacă suntem sinceri cu noi înşine, fiecare trebuie s-o mărturisim cu Terentius Afer “Sunt om şi nimic ce este omenesc nu-mi este străin”. Suntem zilnic unul altuia prilej de supărare , indispoziţie, amărăciune. Firea noastră, susceptibilă şi inflamabilă, se tulbură, se revoltă, se aprinde brusc, prin surprindere, şi dacă nu veghem cu grijă, un resentiment subtil se cuibăreşte în adâncul inimii rănite. Toate aceste prime impulsuri ale omului vechi din noi nu trebuie să le lăsăm să se transforme în ură, ci, imediat ce furtuna răscolirii fiziologice s-a potolit, să ne reculegem, să ne smerim văzându-ne neputinţa, să ne ridicăm ochii la Cel Răstignit pentru noi, care cu privirea blândă, compătimitoare şi milostivă ne va reda iertarea, liniştea şi pacea.

Să mă gândesc cine sunt eu, cel vătămat de aproapele. Un vierme, un fir de praf înaintea lui Dumnezeu. Şi eu, acest vierme, de câte ori L-am ofensat, pe El căruia îi datorez totul, şi totuşi El, Creatorul, Mântuitorul şi Binefăcătorul meu suprem, nesfârşit de bun, drept şi sfânt, m-a iertat. Maiestatea lui infinită poate fi călcată în picioare, iar numele meu bun, onoarea mea atât de problematică, susceptibilitatea mea nu-i iertat să sufere nici cea mai mică atingere? Ce nesăbuinţă şi îngâmfată judecată! Înseamnă că mă socotesc mai presus de Dumnezeu!

Dacă astfel mă port, atunci ce am învăţat eu de la Cristos, care pe lemnul de ocară al Crucii, patul său de moarte, mi-a dat cea mai măreaţă pildă de iertare, rugându-Se pentru duşmanii şi călăii Săi, pentru cei ce Îl batjocoreau, după ce El o viaţă întreagă împărtăşise tuturor numai bunătate, milă şi iertare?

Călcând pe urmele lui Isus, creştinul trebuie să fie asemeni Lui, un semănător de bine, izvor de căldură şi lumină, un lampadofor. El este chemat să înlăture întunericul urii şi minciunii, să curme răul din jurul Său. Or, dacă eu, imitatorul, învăţăcelul Său, răspund răului cu rău, urii cu răzbunare, iată că, în loc să împuţinez răul şi întunericul din jurul meu, le-am înmulţit. Pe când dacă mă stăpânesc de a face rău celui ce mi-a greşit, a rămas numai răul ce mi l-a pricinuit el, iar eu mi-am câştigat un merit în baza căruia, drept răsplată, primesc iertarea de la bunul Dumnezeu. În plus, mila arătată semenului meu îi va înmuia acestuia inima şi va fi, poate, pentru el momentul decisiv al întoarcerii la Dumnezeu.

Cine dintre noi ar cuteza să afirme că nu are nevoie de mila şi iertarea divină? Dacă cineva ar îndrăzni s-o spună, Sfântul Ioan, apostolul şi evanghelistul, în întâia sa epistolă catolică, îi răspunde: “De vom zice că nu avem păcat, pe noi înşine ne înşelăm şi adevărul nu este întru noi” (Ioan I, 8).

Acesta fiind adevărul, dacă totuşi inima mea nu se înmoaie la rugăciunea aproapelui care îmi cere sincer iertare ori păsuire, atunci şi mie îmi zice Isus ca şi slugii nemiloase din Evanghelie: “Slugă vicleană, toată datoria ţi-am iertat-o pentru că M-ai rugat. Nu se cădea oare să-ţi fie milă de semenul tău, precum şi Mie Mi-a fost milă de tine?” (Matei XVIII, 32, 33). Şi nu trebuie, oare, să mă cutremur de încheierea pe care o face Isus: “Şi, mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna schingiuitorilor, până ce îi va fi plătit toată datoria. Aşa vă va face şi vouă Tatăl Meu cel ceresc, de nu veţi ierta fiecare, din inimă, fratelui vostru greşelile” (Ibid. V, 34, 35).

Dacă ţinem la noi înşine şi dacă reflectăm câtuşi de puţin la soarta ce ne aşteaptă în veşnicie, această sentinţă cu care îşi încheie Isus învăţătura din pilda de azi ne umple de groază; dar, mai mult decât frica de osânda cea de veci, ceea ce trebuie să ne înmoaie inima faţă de semenul nostru este Iubirea milostivă a Inimii Preasfinte a lui Isus care îşi revarsă lumina şi căldura şi peste cei buni şi peste cei răi; şi plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; a lui Isus care S-a întrupat pentru ca pe noi, pe toţi, să ne îndumnezeiască, prin porunca cea nouă a iubirii de duşmani, lăsată prin Evanghelia Sa şi pecetluită cu moartea Sa pe Cruce: “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Precum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi unii pe alţii”. Să ne iubim deci cu iubirea cu care ne-a iubit El”. Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin