Start > Ritul latin > La început a fost darul

La început a fost darul

9 April 2010
1,133 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica Floriilor (Anul C)

“Mi-am dat spatele înaintea celor ce mă loveau și obrajii înaintea celor ce-mi smulgeau barba; nu mi-am ascuns fața de scuipări și de ocări”. (Is. 50, 4-7)
“S-a dezbrăcat pe sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor.” (Fil. 2, 6-11)
“Apoi a luat pâinea, și după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o și a dat-o zicând: Acesta este trupul meu care se dă pentru voi. Să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea.” (Lc. 22, 14-23; 56)

Liturghia din duminica aceasta, ne introduce în Săptămâna Sfântă și Mare. Pentru a umbri oarecum tonalitatea triumfală a lui Isus în Ierusalim, lecturile de astăzi, de dinaintea patimei, ne vorbesc despre umilire, despre înjosire și dezbrăcare. Celebra cântare a III-a a Legii Domnului, prezintă chipul unui personaj misterios, contrar schemei mesianice, care nu parcurge calea triumfului și a judecății, ci calea suferinței și a jertfirii de sine.

Sluga nu este prezentată ca un învățător al științei, care să repete învățătura divină propriilor ucenici, ci este evidențiată în exclusivitate, credincioșia sa față de cuvântul pe care-l ascultă pentru a-l transmite contemporanilor săi neîncrezători. De aceea, fidelitatea sa față de poruncile lui Dumnezeu, face ca să fie persecutat, torturat, insultat, supus celor mai mari și mai umilitoare înjosiri. Sluga Domnului nu se împotrivește, ci rămâne tare în credință, încrezându-se în Dumnezeu “bine știind că nu va fi dată de rușine”. Probabil că aici este vorba despre un fragment autobiografic, în care se poate observa unele trăsături caracteristice itinerariului profetic.

- Mai întâi de toate, că Dumnezeu însuși este Acela care își pregătește profetul, El îi deschide urechile, și îi dă și o limbă. Tot ceea ce spune profetul, el nu spune de la dânsul, ci din cele ce a primit de la Dumnezeu. El nu dispune de cuvintele sale așa cum ar vrea sau cum i-ar plăcea, pentru că acestea i-au fost încredințate de Dumnezeu unul câte unul.
- Mai trebuie subliniată neîmpotrivirea profetului la Cuvântul Domnului, tot așa cum nu se împotrivește torturilor și insultelor oamenilor.
- Suferința, inevitabil, întovărășește misiunea prorocului și desfășoară un rol de curățire de purificare.
- În mijlocul suferințelor cele mai îngrozitoare, sluga se bucură din plin de ajutorul Domnului, care numai în durere și contradicții se simte în largul lui.
- În cele din urmă numai durea îl face mai destoinic pe proroc de a aduce un cuvânt de mângâiere propriilor frați.

Lectura a II-a este formată din faimoasa cântare cristologică a Sfântului Paul. Probabil; că este o cântare a bisericii primitive, dacă nu chiar a comunității din Filipi. În această cântare se vorbește despre smerenia, despre umilirea lui Cristos. Isus se poartă ca un anti-Adam, în sensul că urmează o cale opusă față de cel dintâi om. Într-un oarecare sens El renunță la egalitatea cu Dumnezeu și începe a merge pe o cale de despuiere, devenind asemenea oamenilor sub aparența de slugă. Deci în fața omului, care are pretenția de a fi asemenea lui Dumnezeu, Cristos se hotărăște de a fi asemenea omului. Cristos, își manifestă propria Lui divinitate prin înjosire și prin dragostea totală față de oameni.

În acest refuz al voinței puterii și al stăpânii El a trasat o cale neobișnuită creștinului: calea renunțării, a sărăciei. Aici nu este vorba de a se înălța și de a se coborî. “… luându-și chipul de slugă” El a luat asupra Sa grijile noastre (moartea, frica, singurătatea, egoismul), prin care omul devine robul lui înșuși. “… apare sub chip omenesc”. Nu a urmat calea spectacularității, ci a voit să trăiască ascuns și necunoscut, pentru că dragostea este totdeauna discretă. În urma acestui fapt nu trebuie uitat că acest om este Fiul lui Dumnezeu, dar cu toate acestea, El nu trebuie dezumanizat, adică de a-l lua din mijlocul oamenilor și a-l face ca nimeni să nu mai ajungă până la El, adică de a desface din dragoste față de Cristos, exact ceea ce Cristos a făcut din dragoste față de oameni.

“… făcându-se ascultător până la moarte, și chiar până la moartea pe Cruce”. Trebuie ținut bine minte cuvântul acesta: “făcându-se”. Cu alte cuvinte Cristos a devenit ascultător. În scrisoarea către Evrei se spune că “El a învățat ascultarea” (Ev. 5, 8). Ascultarea lui Cristos dusă până la punctul extrem, adică până la capăt, până pe Calvar este definită prin acceptarea lui de a face voința Tatălui. Și tocmai acela, care și-a ales pentru el ultimul loc în lume, acela care a căutat umilința care nu a reclamat onoruri, pe acela l-a înălțat Dumnezeu, dându-i un nume mai presus de orice alt nume. Calea parcursă de Isus este propusă și creștinilor, pentru că și ei trebuie să se înjosească să se smerească. Asta nu înseamnă numai de a-și bate pieptul, ci de a se angaja efectiv în slujba altora, pentru că de acum încolo, noi avem numai un singur Domn, pe Isus Cristos, în fața căruia tot genunchiul trebuie să se plece: în cer, pe pământ și de sub pământ.

Povestirea patimii Domnului, evident, ocupă un loc privilegiat în Liturgia Cuvântului de astăzi. Desigur că nu voi putea comenta întregul text din evanghelia lui Luca, de aceea mă voi limita de a prezenta legătura care există între înființarea Sfintei Euharistii și evenimentele care au urmat Patimii Domnului. Ținând seama de tot ceea ce se va petrece în Patima Domnului, cuvintele: “Acesta este Trupul meu…”, ar putea fi completate în felul următor: “Acesta este Trupul meu trădat, biciuit, calomniat și batjocorit”. A comunica cu trupul acela înseamnă a primi toate suferințele și înjosirile acelui trup.

Evident aici este vorba și despre un trup glorios, preamărit. Glorios pentru că învierea din morți ni-l va arăta așa cum este; că dragostea are câștig de cauză asupra trădării, a violențelor și a insultelor. Comunicarea cu acel trup va însemna totdeauna pentru comunitatea creștină, asimilarea puterii dragostei și a iertării sale. Sintetizează foarte bine J. Radermakers toată Patima Domnului, în care se intercalează misterios atât planul lui Dumnezeu cât și hotărârile oamenilor: “Isus se dăruiește și omul îl trădează”. Însă aici trebuie precizat: darul este făcut înaintea trădării.

La Cina cea de Taină, Isus nu numai că-l descoperă pe trădător dar și faptul că El își dă viața de bună voie. Răutatea oamenilor nu va reuși niciodată să fie înaintea milostivirii lui Dumnezeu. Acum, se pune întrebarea: este adevărat că apostolii nu se aflau pe Calvar în ziua răstignirii Domnului? Rămânând la logica euharistiei, răspunsul ar fi nu. De fapt, participând la Cina Domnului, comunitatea a fost asociată destinului său, părtașă fiind evenimentelor patimii, implicată în moartea lui Cristos, a cărei anticipare și explicare o constituia Euharistia. În această perspectivă “a se cumineca”, înseamnă a fi condamnați și duși la moarte împreună cu Cristos. Cel ce primește Euharistia, nu ar trebui să mai dezerteze. Participarea la banchetul euharistic, reprezintă o angajare precisă de a ne afla de față oriunde s-ar afla un om suferind. Dar, câți dintre creștini se mai gândesc la aceasta!?

Ritul latin