Predici

1. Introducere

În ţara pe care o cunosc numai eu, trăiau oameni de toate rasele: albi, negri, galbeni… şi, printr-o combinaţie ciudată, fiecare naţiune din lume era reprezentată şi avea un oraş al ei.
Vei spune: “Ce frumos, şi mie mi-ar plăcea să locuiesc într-o astfel de tară; aşa aş putea învăţa multe limbi, cunoaşte multe obiceiuri şi multe culturi!”
Nici pe departe frumos! Fiecare grup trăia izolat, casele erau înconjurate de sârmă ghimpată, fiecare grup avea propriile şcoli, propriile tramvaie şi magazine şi era vai de ei dacă vorbeau între ei.
Practic, aşa era dintotdeauna, fiecare se gândea să fie mai frumos, mai…, mai… decât alţii. De fiecare dată venea în acea ţară cineva care căuta să unească grupurile, dar nu se putea face nimic; după puţin timp era gonit în cel mai urât mod.
Într-o dimineaţă, toată ţara s-a trezit şi, ca de obicei, fiecare se pregătea să îşi înceapă ziua după obiceiurile sale, dar în fiecare casă, chiar în fiecare casă, a apărut o surprindere uriaşă: au dispărut absolut toţi copiii.
A apărut o mare spaimă şi toţi s-au adunat în pieţe şi pe străzi; nimeni nu mai făcea caz dacă vecinul avea o altă culoare. Mai multe zile şi mai multe luni s-au unit în căutare; ba, mai mult, pentru a căuta mai sârguincios, au îndepărtat restricţiile; însă nici o urmă de copii.
În sfârşit, când i-a găsit, erau într-un loc pe care îl cunosc numai eu, unde se jucau împreună.
Atunci a început în ţară o sărbătoare care nu s-a terminat nici astăzi şi care nu se va sfârşi niciodată, pentru că acum, datorită copiilor, toţi se iubeau şi trecuse perioada restricţiilor (E. OLIVERO, Nel paese che conosco solo io, Città Nuova).

2. Tema

Duhul cel rău ne desparte; Duhul lui Dumnezeu ne uneşte într-o singură familie: Biserica.

3. Mesajul zilei

Astăzi celebrăm sărbătoarea solidarităţii umane: toţi suntem fraţi; celebrăm sărbătoarea universalităţii lui Dumnezeu: Dumnezeu este Tatăl tuturor; celebrăm sărbătoarea Bisericii: oamenii, deşi diferiţi prin rasă, culoare, formează o singură familie: familia lui Dumnezeu.
Duhul cel rău ne desparte.
- Toate contrastele provin de la duhul cel rău: diviziuni între bogaţi şi săraci, între albi şi negri, între inteligenţi şi ignoranţi, între buni şi răi, între copiii din Nord şi copiii din Sud…
- Duhul cel rău ne împinge spre rupturi, spre ceartă, furturi, vorbe urâte, spre a ne simţi mai buni decât alţii şi să-i excludem, fie în casă, fie la şcoală, fie la joacă.
- Fiecare se gândeşte la sine, la interesele sale: nu vrem să-l imităm pe Dumnezeu, Părintele nostru generos. Astfel, apar contraste şi pe teren religios între evrei, musulmani, budişti, creştini…
- Isus a fost duşmanul contradicţiilor, de aceea, a fost răstignit. El nu vrea decât iubire.
Duhul lui Dumnezeu ne uneşte.
- Isus, voindu-i pe toţi uniţi sub semnul iubirii, a deschis noul său popor – fondat pe cei doisprezece apostoli, aşa cum cel vechi se baza pe cele doisprezece triburi ale lui Israel – spre toate neamurile din toate naţiunile de sub cer.
- Uşile cenacolului erau închise. Duhul Domnului le deschide şi îi trimite pe vestitorii evangheliei la toate neamurile simbolizate şi prin darul “limbilor” (prima lectură).
- Deşi suntem mulţi, deşi avem calităţi diferite, toţi formăm o singură familie, ca nişte mădulare ale unui singur trup viu (a doua lectură).
- De aceea, apostolii primesc, o dată cu Duhul Sfânt, şi puterea de a ridica toate păcatele lumii, seminţe de rupturi şi ură.
Hotărâre: ce pot face pentru a răspândi iubire, înţelegere între părinţi, fraţi, prieteni?

4. Exemple

Ascultaţi această legendă.

Într-o zi, sfântul Petru i se plânse Domnului că mama sa nu este cu el în paradis.
“Credeam că merit – spuse el – ca şi ea să fie aici! Însă, incredibil şi dureros de spus, este în iad. Şi bătrânul Petru plânge ca un copil şi pentru el paradisul nu este paradis, pentru că lipseşte mama sa. Domnul, care înţelege şi compătimeşte, porunceşte unui înger să coboare în iad să o aducă pe bătrâna mamă a celui mai mare apostol. Îngerul a coborât în iezerul blestemat până în adânc, în timp ce o mulţime de condamnaţi întind mâinile spre el, apoi o ia în zbor pe femeie şi îşi înalţă aripile.
Zboară încet, pentru ca sfântul Petru să vadă că de mama lui s-au agăţat multe suflete, care formau un lanţ. El era bucuros că urcă împreună cu ea şi alţii pentru a îmbogăţi paradisul, dar femeia nu e de aceeaşi părere.
Sfântul Petru strigă către mama lui să nu fie egoistă; dar femeia ori nu aude ori nu vrea să audă. Alte suflete au căzut înapoi în iad, respinse de ea, în timp ce zborul îngerului devine şi mai obositor.
Nu a mai rămas agăţat de mama lui Petru decât un suflet; apostolul strigă: “Mamă, nu fi crudă, lasă-l să urce cu tine spre lumină”. Dar femeia şi-a scuturat de pe umeri şi ultimul suflet, lăsându-l să cadă.
În acel moment, aripile îngerului s-au oprit, ca blocate de o greutate insuportabilă, Şi purtătorul ceresc începe să coboare cu bătrâna, care la un moment dat se abandonează destinului ei trist” (P. BARGELLINI, Il Libro degli esempi, Vallecchi, 32).

Nu cu inima egoistă a mamei sfântul Petru, ci cu inima de mamă a Mariei, Biserica are datoria de a-i îmbrăţişa pe toţi oamenii şi să-i ducă la mântuire.
Toţi formăm o singură familie, un singur trup, toţi suntem fraţi, pentru că suntem fiii lui Dumnezeu. Să-l rugăm pe Duhul Sfânt să ne transforme astfel şi în lucrurile mici, în parohie, în familie, pretutindeni.

pr. Pietro Righetto Ritul latin