Predici

Coborârea Duhului Sfânt este un adevăr de credinţă atât de minunat, atât de tainic şi inefabil că nici un evanghelist n-a îndrăznit să-l descrie. Numai sfântul Luca în Faptele apostolilor ne oferă o imagine impresionantă, luată din tradiţie, cu un scop catehetic: pentru a pune în evidenţă începutul Bisericii ca pe o nouă creaţie predestinată pentru viaţa veşnică (Lec. I: Fap 2,1-11).
Isus, înălţându-se la cer, i-a binecuvântat pe apostoli (Lc 24,51), aşa cum patriarhii binecuvântau pe primii lor născuţi, cu dreptul de a moşteni bunurile pământeşti şi promisiunile mesianice (cf. Gen 27,27-29; 28,1-4). Isus îi binecuvântează pentru a-l primi în mod solemn pe Duhul Sfânt ca, devenind făpturi noi, să moştenească viaţa, sensul vieţii veşnice, încă de pe acest pământ, fiindcă viaţa este puterea şi frumuseţea pământului. Viaţa este lumina adevărată menită să lumineze pe tot omul care vine în lume (In 1,4-5). Viaţa este, nu simbolul, ci realitatea universală care cuprinde cerul şi pământul: Eu sunt viaţa, spune Domnul (In 14,6).
Rusaliile constituie realizarea şi realitatea binecuvântării lui Isus în istorie. Ca să înţelegem acest adevăr, mai întâi trebuie să ştim de ce Duhul Sfânt a apărut sub chip de porumbel şi de limbi de foc.
La botezul lui Isus, Duhul Sfânt a coborât sub chip de porumbel (Mt 3,16) şi aşa îl reprezintă arta iconografică arătând delicateţea lui deosebită fiindcă, deşi îl stăpâneşte, Duhul Sfânt nu atentează niciodată la libertatea omului (cf. Dialog teologic, Ed. Presa Bună, Iaşi 1998, pag. 25), aşa cum nici porumbelul nu atacă niciodată vreo altă vieţuitoare. Duhul Sfânt este simbolizat prin foc. Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus că Duhul Sfânt este prezent în toate creaturile şi nu există nici o creatură în lumea aceasta lipsită de Duhul Sfânt şi chiar creaţia care nu este raţională se menţine în existenţă prin puterea Duhului Sfânt, conform psalmului 103 (104) care spune: “Vei lua duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Vei trimite Duhul tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (v. 30 şi 31). Deseori un cărbune negru pare stins, dar dacă se suflă în el, se aprinde. La Rusalii însuşi Dumnezeu a suflat ca un uragan asupra ucenicilor şi focul din ei s-a aprins şi s-au umplut de Duhul Sfânt. În Vechiul Testament citim cum Dumnezeu îi spune prorocului Ezechiel să se roage asupra unui câmp plin de oase: Din cele patru vânturi vino, Duhule, şi suflă peste aceşti morţi, ca să învie! (Ez 37,9-10). Duhul a suflat şi focul s-a aprins, viaţa a reapărut.
La Rusalii suflarea a venit de sus, din cer, în semn că viaţa şi învierea vin de sus, aparţin suflării divine care singură crează şi reînnoieşte faţa pământului.
O concluzie, înainte de concluzia predicii, este aceia pe care ne-o sugerează sfântul Paul prin îndemnul: “Nu stingeţi Duhul”! (1Tes 5,19). Păcatul stinge focul, adică îl reduce pe Cel Atotputernic la neputinţă în faţa voinţei umane cuprinsă de patimi şi care nimiceşte viaţa.
Isus a venit să sufle asupra noastră, să reaprindă focul, începând cu apostolii: “Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate” (In 20,19-23). Pentru aceasta l-a trimis Tatăl în lume şi pentru aceasta îi trimite şi Isus pe ucenici: să sufle praful păcatelor de pe sufletele noastre. Numai aşa în ziua de apoi Duhul va sufla praful şi ţărâna de pe mormintele noastre, şi se va reaprinde focul iubirii revărsat în inimile noastre (Rom 5,5), şi vom prinde viaţa veşnică, recunoscând cu dreptul Iob: “Duhul Sfânt mi-a dat suflare” (Iob 33,4).
Din cauza intimităţii cu Duhul Sfânt, profeţii au fost numiţi purtători de Spirit sau depozitari ai Duhului lui Dumnezeu, de aceea ei aveau menirea să descopere Absolutul. Gândirea teologică a profeţilor este pătrunsă de bucuria de a fi găsit prin Duh sursa vieţii veşnice şi cunoaşterea lui Dumnezeu (cf. DT, pag. 26).
Noul Testament ne dezvăluie mai mult. Lucrarea Duhului Sfânt în om nu este numai o menţinere în existenţă, ci este o introducere în viaţa Preasfintei Treimi. Evanghelia după sfântul Ioan ne arată de ce a trebuit să plece Isus ca să vină Duhul Sfânt. Când Cristos era între oameni, era în faţa lor, era vizavi de noi. Dar această relaţie dintre Cristos şi noi este incompletă, este adevărul oarecum incomplet al existenţei noastre. Cristos nu vrea să fie vizavi de noi, el vrea să fie în noi, să devină viaţa vieţii noastre (Col 3,3-4), ca noi să avem gândul lui Cristos (1Cor 2,16), ca să nu mai trăim noi, ci Cristos să trăiască în noi (Gal 2,20), iar aceasta se poate realiza numai prin Duhul Sfânt. Aşa cum în timpul vieţii pământeşti Duhul Sfânt era ascuns în Cristos, acum Cristos este prezent tainic în Duhul Sfânt. De aceea, fără coborârea Duhului Sfânt asupra pâinii şi vinului la sfânta Liturghie nu-l putem avea pe Cristos euharistic; fără Duhul Sfânt, Cristos nu vine la noi. Dacă Duhul Sfânt nu s-ar fi coborât asupra Fecioarei Maria, nu am fi avut pe Cristos istoric (Lc 1,35); dacă Duhul Sfânt n-ar fi coborât asupra apostolilor în Cenacol, n-am avea Trupul Mistic, Biserica; dacă Duhul Sfânt nu ar rămâne la noi şi nu ar fi în noi (In 14,17), nu l-am avea pe Cristos total, adică comuniune cu sfinţii din Patria cerească. Duhul Sfânt ni-l dăruieşte pe Cristos în inimile noastre şi astfel Cristos devine interior nouă, aşa cum Cristos ni l-a trimis pe Duhul Sfânt în inimile noastre, ca să-i putem spune lui Dumnezeu Abba, adică Tăticule (In 17,1), în semn de gingăşie filială, făcându-ne capabili de a-l iubi pe Tatăl cu iubirea lui Cristos.
Acesta este tot adevărul pe care ni-l învaţă Duhul Sfânt, pe care ne face să-l cunoaştem şi să-l trăim: adevărata existenţă este comuniune de iubire. În Dumnezeu adevărul este identic cu comuniunea şi persoanele Preasfintei Treimi nu sunt una lângă alta, ci una în alta, ele se conţin şi se dăruiesc reciproc. Tot adevărul: Dumnezeu vrea să locuiască în noi şi noi în el. Ca să se împlinească acest adevăr total, Isus s-a rugat: Ca toţi să fie una, după cum tu, Părinte, eşti în mine şi eu în tine, tot aşa şi aceştia să fie una în noi (cf. In 17,21; DT, pag. 14-17).
Orice carismă este dată spre a conştientiza unitatea vieţii în divinitate, această moştenire cristică, această unitate realizată de Duhul Sfânt spre slava lui Dumnezeu Tatăl (Lec. a II-a: 1Cor 12,3b-7.12-13).
Conciliul Vatican II afirmă că plinătatea Duhului este caracteristica timpurilor mesianice, pregătite de tainica activitate a Duhului lui Dumnezeu care a vorbit prin profeţi şi inspiră în orice timp faptele de bunătate întru dreptatea şi credincioşia oamenilor, până când fiecare îşi va afla în Cristos sensul definitiv al existenţei proprii (cf. AG 4), acela de a-l cunoaşte pe Creator.
Liturghiile de la marile solemnităţi au, în mod obişnuit, câte o prefaţă proprie care constituie un rezumat, o sinteză, a lecturilor. Prefaţa Liturghiei de azi pune în evidenţă faptul că Rusaliile constituie desăvârşirea misterului pascal prin trei acţiuni: a) sădeşte pe cei botezaţi în moartea şi învierea lui Cristos şi le dă harul înfierii; b) păgânilor le dă harul cunoaşterii dumnezeirii şi c) uneşte mulţimea limbilor în mărturisirea aceleiaşi credinţe, făcând ca Biserica să apară în faţa tuturor ca lumină pentru toate neamurile pământului.
Un biograf al vieţii fericitului Ieremia Valahul spune că Popor, literaţi, artişti, marchizi, duci, teologi, religioşi şi comercianţi, oameni politici, pe stradă şi mai ales când reuşeau să-l aibă în casa lor, stăteau ca să-l asculte cu atenţia cuvenită, cu veneraţie deosebită, ca şi cum ar fi vorbit în el Spiritul lui Dumnezeu. Prin mintea sa treceau şi retreceau razele înţelepciunii divine, îi luminau gândul, îi înflăcărau cuvântul, îi extaziau privirea, ca şi când ar fi descris lucruri văzute cu ochii şi atinse cu mâinile sale, se ridica deasupra firii omeneşti. Aşa se explică de ce într-o zi prinţesa de Stigliano i-a cerut să fie naş la mirul nepoţilor ei. Aflând că regula îi interzice şi că ar accepta numai cu învoirea superiorilor, ea a apelat direct la Sfântul Părinte papa Grigore al XV-lea şi a obţinut ceea ce a dorit. Avându-l alături pe fratele Ieremia, nepoţii prinţesei credeau că au lângă ei pe cine ştie ce principe din casa regală, şi se arătau mândri de asemenea naş (P. Teodosio da Voltri, Ion Costist, trad. de pr. Eduard Ferenţ, pag. 186-189). Nu le-au trebuit cadouri regale, ci garanţia că avându-l alături pe fratele Ieremia, au garanţia darurilor Duhului Sfânt. Pe acestea să le căutăm şi noi prin mijlocirea fericitului Ieremia Valahul!
Nu trebuie să neglijăm nimic din ceea ce ne propun textele liturgice de azi, nici chiar antifona de la începutul Liturghiei, deoarece este o constatare din cartea Înţelepciunii: Duhul Domnului a umplut pământul şi el, care ţine toate laolaltă, cunoaşte orice grai (Inţ 1,7).
Sperăm că Duhul Domnului ne-a umplut sufletele noastre şi ne ţine laolaltă spre a celebra misterul credinţei şi, fiindcă el cunoaşte graiul rugăciunilor când “suspinăm cu dor să îmbrăcăm pe deasupra locuinţa noastră cea din cer” (2Cor 5,2), deoarece el însuşi se roagă în noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8,26), să-i adresăm Tatălui ceresc rugăciunea de la începutul Liturghiei: Dumnezeule, care, în misterul sărbătorii de astăzi, sfinţeşti întreaga Biserică, la toate popoarele şi neamurile, te rugăm, răspândeşte darurile Duhului Sfânt până la marginile pământului, şi continuă astăzi, în inimile credincioşilor, lucrarea minunată pe care a săvârşit-o bunătatea ta la începutul propovăduirii evangheliei! (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin